Un cartel internaţional al drogurilor criminal şi un conflict violent domină un oraş columbian ce se zbate pentru normalitate.
Oare cum trăiesc oamenii aici? Mă întreb în timp ce urc, gîfîind, treptele săpate în peretele imposibil de abrupt al unei văi din Anzi. E ora 18.00 şi sub mine puzderia de lumini tocmai încep să se aprindă, pe măsură ce oamenii înstăriţi din Medellín, care locuiesc pe fundul văii, se întorc de la lucru în blocurile lor sclipitoare. Dar aici, sus, în barăcile improvizate cocoţate pe deal, se află celălalt Medellín, unde circa 65% din cei trei milioane de locuitori ai oraşului trăiesc într-o lume a violenţei perpetue.
Majoritatea săracilor din Medellín provin din satele din jur, de unde oamenii au fugit ca să scape de războiul civil din Columbia, vechi de 60 de ani. Conflictul a început în anii ,40 între ţăranii săraci, campesinos, şi proprietarii de pămînt bogaţi, dar s-a transformat (în special după extinderea comerţului cu droguri în anii ,70) într-o confruntare generalizată sălbatică, cuprinzînd în cele din urmă şi Medellínul, centru tradiţional al industriei textile şi al afacerilor columbiene.
Pînă de curînd, oraşul era cunoscut atît drept capitala mondială a crimei, cît şi ca sediu al regelui drogurilor, Pablo Escobar, care a condus ani de-a rîndul cartelul cocainei din Medellín şi a otrăvit oraşul cu armata lui de narcotraficantes, furnizori de droguri, poliţişti corupţi şi asasini. Poliţia l-a împuşcat pe Escobar acum zece ani, dar moştenirea lui e pretutindeni, din Barrio Triste „Cartierul Tristeţii“, aflat în centru pînă în El Poblado, zona comercială extravagantă şi bine păzită din sudul oraşului.
În tot oraşul, localnicii, aşa-numiţii paisas, trăiesc într-o lume în care grupările paramilitare de dreapta au preluat prin forţă controlul de la găştile de cartier şi gherilele de stînga, iar moartea a devenit un mod de viaţă. Dar adevărata poveste a Medellínului nu este despre cum mor oamenii, ci despre cum reuşesc să supravieţuiască cu un amestec tipic paisa de umor şi disperare, şi uneori chiar de speranţă.
