”Oricare dintre cele mai vestite minuni ale naturii îşi va dezamăgi, la început, vizitatorul”, scria Mark Twain în 1866, în timpul unei călătorii la Vulcanul Kilauea, „dar, la o cunoaştere mai profundă, măreţia sa va ieşi la iveală şi va creşte pînă ce în final îi va copleşi mintea.“
Parcul Naţional al Vulcanilor din Hawaii este exact aşa. Colinele în formă de scut care sînt vulcanii activi dezamăgesc la prima vedere – ele nu arată ca nişte „dragoni care scuipă flăcări.“ Iar craterele fostelor erupţii, care ciuruiesc pămîntul, sînt prea austere pentru a fi frumoase, prea mari, chiar şi pentru inima largă a unui iubitor al naturii. Asta, la început...
Apoi, totul se schimbă. Păşeşte cu grijă peste lianele groase de lavă răcită, fă o baie în aburul ce ţîşneşte din pămînt şi apleacă-te să vezi ferigile care au prins rădăcini, miraculos, în piatra abia creată. Ascultă poveştile hawaienilor despre Pele, zeiţa vulcanilor lor, şi vei începe să-i simţi prezenţa peste tot: în cîmpurile cu resturi de roci azvîrlite din craterele cîndva în flăcări, în mările de lavă încremenită, în cimitirele copacilor petrificaţi, în mirosul acru al dioxidului de sulf care te izbeşte dinspre riftul estic al Vulcanului Kilauea. Vizitează apoi bîrlogul ei fierbinte, Craterul Puu Oo, unde în 1983 a început ultima erupţie a vulcanului, de cînd s-a prelins suficientă lavă pentru a pava cinci drumuri pînă la Lună. În cele din urmă, vei realiza că vulcanii din Hawaii sînt în continuă schimbare: că te afli în cel mai efemer şi mai dinamic parc de pe Terra. Parcul naţional acoperă mai bine de 1.300 km2 pe Insula Mare, incluzînd vulcanii Kilauea şi Mauna Loa, cu cîmpurile lor de cenuşă, deşerturile searbede, pădurile de acacia piperniciţi, cu florile roşii ale arborilor ohia (Metrosideros polymorpha), cărora li se adaugă zone de pădure tropicală atît de încîlcită, încît doar puţini botanişti sau entomologi au putut răzbate prin ele.
Una din reşedinţele zeiţei Pele se află în Craterul Halemaumau, care a fost, timp de 150 de ani, cel mai activ vent al lui Kilauea. Hawaienii şi vizitatorii din întreaga lume vin pe marginile, acum liniştite, ale craterului pentru a o venera pe zeiţă şi pentru a-i aduce ofrande. „Vei vedea aici tot felul de lucruri, de la bani falşi pînă la căpăţîni de porc crude“ – ne spune rangerul Faelyn Jardine, care în fiecare săptămînă cară în afara parcului cîte un sac de gunoi plin cu ceea ce administraţia parcului consideră daruri „nepotrivite“. „Ofrandele preferate de noi sînt cîntecele şi rugăciunile“ – spune ea.
E uşor de înţeles de ce vin aici atît de mulţi cu daruri: pentru că simt forţa spiritelor puternice care trudesc sub acest pămînt. Nu doar Pele, ci şi alte spirite controlează lava, furtunile, incendiile, vînturile, copacii şi numeroasele capricii ale oceanului.
Însăşi Insula Mare are o origine explozivă recentă. Cu circa 700.000 de ani în urmă, ea a erupt dintr-un punct fierbinte staţionar din adîncul Pămîntului, înainte de a fi purtată, ca şi insulele sale surori, mai vîrstnice, pe placa Pacificului, ce se deplasează spre nord-vest. Acest punct fierbinte îşi continuă activitatea: un munte, pe nume Loihi, creşte sub valuri cu fiecare erupţie submarină, iar vîrful său se află la 1 km sub suprafaţa mării; cam în 50.000 de ani, el ar trebui să răsară din valurile mării. Din ceilalţi patru vulcani activi ai acestui stat, doar cei din parc, Kilauea şi Mauna Loa, au erupt în ultimii 200 de ani. De la ultima erupţie a lui Kilauea, care a răbufnit în zona riftului său estic, în 1983, lava vulcanului a adăugat circa 230 de hectare de teren pe coasta de sud a Insulei Mari.
Sam Kahookaulana a văzut ce pot face vulcanii. Acest vechi angajat al parcului a crescut sub cerul înroşit de lavă al oraşului Kalapana, care în 1990 a fost devorat de erupţia lui Kilauea. „Nu avem nici un control asupra vulcanilor, nu mai mult decît asupra valurilor, a stelelor sau a lunii – spune el. Aşa că tot ce poţi face e doar să-ţi trăieşti clipa.“ Neavînd nici o şansă de a le dicta acestor vulcani ce să facă, mulţi hawaieni încearcă să explice şi să justifice motivaţiile munţilor prin legende, în care apar zei temperamentali în dragoste sau la război. Pentru străini, Pele ar putea părea că este pe picior de război, cu consecinţe devastatoare. Însă – explică Keola Hanoa, o practicantă a cultului care o venerează pe zeiţa Pele – „noi nu privim opera sa ca pe o distrugere, ci ca pe o purificare. E o creatoare. Cînd trece pe aici, curăţă pămîntul şi ne lasă în urmă un nou teren fertil. Noi nu ne supărăm. S-o spunem de la bun început: totul e al ei.“
Keola spune că mama ei, Pele, în vîrstă de 81 de ani, este descendentă directă a zeiţei. „Bunica mea a avut un vis cu vulcani, în care i s-a cerut să-i dea numele de Pele“ – explică Keola. Ulterior, şi alţi membri ai familiei au fost botezaţi cu numele fraţilor şi surorilor zeiţei. „Chiar dacă mama mea arată ca o bătrînică blîndă, ea are legătură cu o putere supranaturală. Pele nu este pentru noi doar tutu, bunica noastră. Ea este totul: aburul, lava, pămîntul. Iar mama mea a fost aleasă de zeiţă pentru a o reprezenta.“
Mătuşa Pele (pentru hawaieni, mătuşă este un titlu respectabil) este un ghemotoc de femeie, cu o piele frumoasă, de creolă, şi cu un păr scurt, des şi negru. În ciuda numelui său omonimic, temperamental şi puternic, ea este liniştită şi echilibrată. A venit la centrul vizitatorilor din parc pentru a binecuvînta o nouă pictură a zeiţei. Purtînd ochelari mari de vedere, o rochie lungă, roşie, şi o coroniţă de flori asortată, ea stă în faţa imaginii zeiţei, pictate pe un perete, şi se roagă cu voce tare, într-o hawaiană cu uşoare inflexiuni melodice. Apoi, continuînd să cînte, se plimbă prin cameră, stropind în fiecare colţ, din vîrful degetelor, cu apa dintr-un bol în care plutesc frunze de ti. „În rugăciunile mele, am rugat-o pe Pele să protejeze acest parc şi pe toţi lucrătorii săi şi am curăţat camera de spiritele rele“ – avea ea să spună mai tîrziu.
Parcul Naţional al Vulcanilor din Hawaii este atît de saturat de credinţă spirituală, încît pînă şi cele mai ştiinţifice minţi se pot înclina în faţa mitologiei. În timpul zilei, vulcanologul Don Swanson, de la U.S. Geological Survey, măsoară temperaturile şi gazele şi analizează datele seismografelor şi senzorilor de mişcare a scoarţei, care detectează schimbările din pulsaţiile Pămîntului. El pescuieşte probe de lavă „cu un baros fără coadă, legat cu o bucată de cablu de oţel“, le răceşte într-o cană de cafea şi le studiază compoziţia. Însă o asemenea apropiere de cele mai elementare forţe ale naturii l-a făcut să calce pe un alt tărîm în timpul său liber, căutînd adevărul geologic în legendele hawaiene. „Este aici – spune el. Sînt cazuri în care este clar că ceea ce se descrie în rugăciuni şi cîntece e o metaforă a ceea ce s-a întîmplat în realitate.“
O povestire descrie cum Pele, cuprinsă de gelozie, a pîrjolit pădurea de ohia a surorii sale mai tinere, Hiiaka, pe care o bănuia că i-a furat iubitul. Apoi l-a ucis pe iubit – forţînd-o pe Hiiaka să sape după corpul lui. Swanson crede că aceste două întîmplări sînt ecoul a două dintre cele mai mari evenimente din trecutul Polineziei: o erupţie lungă de 60 de ani a lui Kilauea, în anii 1400, în care mari întinderi de pădure au fost carbonizate, şi prăbuşirea vîrfului său, în jurul anului 1500. „De-abia în ultimii ani ne-am dat seama noi, cercetătorii, care a fost succesiunea propriu-zisă a evenimentelor, însă totul era deja în legende, dac-am fi avut inspiraţia să ne uităm acolo mai întîi“ – spune Don.
