O furtună de nisip orbitoare, la un punct de trecere dintre Pakistan şi Afganistan, le aminteşte dureros urmăritorilor luptătorilor talibani şi Al-Qaida că această frontieră tribală e o ascunzătoare diabolică.
Faqir Shah trimite rafale de mitralieră peste înălţimile negre din Tora Bora, trăgînd în stafiile Al-Qaida. Împuşcăturile răsună printr-o pădure de lauri, răzbătînd din fundul văilor pînă pe culmile de granit, de parcă ar căuta un răspuns. Dar nu vine nici un răspuns, numai vîntul. Shah coboară mitraliera cu ţeava fumegînd. Este pentru prima dată cînd acest membru al miliţiilor afgane se întoarce la Tora Bora după crîncena bătălie din decembrie 2001, dintre militarii americani şi luptătorii Al-Qaida, iar această demonstraţie de bărbăţie e în acelaşi timp un semn de bravadă şi de frică.
„Ne-am luptat cu Al-Qaida aici, în zăpadă, vreme de două săptămîni“ – spune Shah, care poartă pantaloni americani de camuflaj pe sub o tunică cenuşie zdrenţuită. Arată către un crater adînc de 4 metri, făcut de unul dintre proiectilele lansate de avioanele americane, şi zice: „Vezi gaura aia? Un soldat american a aruncat acolo o bucată de beton de la World Trade Center, pentru că era convins că s-a zis cu Al-Qaida. Eu i-am spus că nu cred aşa ceva.“
Shah mă conduce peste bolovanii unui pîrîu îngust, pe o pantă în sus, pînă la peşterile de pe Tora Bora. În versant există zeci de peşteri, ca nişte faguri, acum toate goale, exceptînd cîteva încărcătoare abandonate de la asediul american de acum trei ani. Apoi ne aventurăm pînă la ruinele unei case de chirpici, spulberată de bombe. Găsesc fragmente dintr-un obuz de artilerie şi un fes de rugăciune. „Aici locuia Osama“ – spune Shah.
Mă aşez pe moloz, curăţ o portocală şi verific pe GPS coordonatele locului: 34o7’80’’ latitudine nordică, 70o13’209’’ longitudine estică. Potrivit martorilor oculari, cîndva, pe la începutul lui decembrie 2001, înainte de debutul asediului de la Tora Bora, bin Laden s-a oprit aici peste noapte, le-a ţinut un discurs de îmbărbătare sutelor de luptători ai săi şi a dispărut.
De atunci şi pînă la începutul lui octombrie 2004, cînd acest articol a fost trimis la tipografie, cel mai căutat om de pe planetă nu a mai fost văzut, deşi circulau zvonuri că forţele americane sau aliaţii lor pakistanezi l-ar fi capturat şi urmau să-l prezinte chiar înainte de alegerile prezidenţiale din SUA. Unde ar fi putut să se ducă? De la 9/11 încoace, am pus aproape în fiecare zi această întrebare, în timp ce transmiteam ultimele ştiri de la sediul meu din Islamabad, Pakistan. În căutarea unui răspuns, am pornit pe urmele lui bin Laden la întretăierea drumurilor traficanţilor, de-a lungul graniţei deşertice dintre Afganistan şi Iran, prin munţii stîncoşi Hinducuş şi chiar prin cartierele scumpe din două oraşe pakistaneze, Peshawar şi Karachi, unde cîţiva lideri ai Al-Qaida au fost găsiţi ascunzîndu-se în vile somptuoase.
Poate că pînă la urmă bin Laden se ascunde undeva departe, în ţinutul de baştină al familiei lui, din sudul Yemenului, sau se dă drept un pescar de perle cu coafură jamaicană pe o plajă din Costa Rica. Nu lipsesc presupunerile, unele dintre ele de-a dreptul bizare. Dar interceptările electronice, declaraţiile luptătorilor Al-Qaida luaţi prizonieri şi înregistrările video care îl prezintă pe bin Laden în împrejurimile locului sînt dovezi convingătoare că el se află încă aici, de-a lungul graniţei afgano-pakistaneze, într-o regiune muntoasă, sălbatică, de mărimea Irlandei, la care am ajuns să mă gîndesc ca la „Bin Ladenstan“, după cel mai abominabil locuitor al zonei.
Aici e ascunzătoarea ideală pentru orice proscris sau fugar: o fortăreaţă ca un labirint geografic, delimitat de un mare zid de munţi, întins pe 1.600 km, de la Hinducuş spre sud, pînă la Marea Arabiei. Aceşti munţi formidabili formează o barieră naturală între Asia Centrală şi cîmpiile Indiei, aşa cum aveau să înveţe de-a lungul vremii, pe propria lor piele, cei ce s-ar fi vrut cuceritori, de la Alexandru cel Mare pînă la Marea Britanie a secolului al XIX-lea şi, mai recent, Uniunea Sovietică. Mai ostili chiar decît stîncile şi zăpada sînt localnicii, o mulţime complicată de triburi şi clanuri, cunoscute sub numele generic de pushtuni, numărînd peste 25 de milioane de locuitori, amintiţi uneori şi ca pakhtuni sau pathani. Trăind de ambele părţi ale graniţei, ei împărtăşesc aceeaşi limbă (paştu), pasiunea pentru arme şi glumele bune, profunda suspiciune faţă de străini şi preferinţa pentru tutunul verde de mestecat, numit naswar, precum şi credinţa într-un străvechi şi strict cod al onoarei, denumit Pushtunwali. Una din legile acestui cod – nanawateh, adică sanctuarul – este deosebit de frustrantă pentru urmăritorii lui bin Laden. Ea spune că orice pushtun are obligaţia să ajute pe oricine vine şi îi bate la uşă căutînd adăpost, chiar dacă e vorba de cel mai mare duşman. Pushtunii pot să-şi dea viaţa în apărarea unui oaspete şi mulţi chiar au făcut-o.
Îmi amintesc de o discuţie cu emancipatul colonel Mohammad Yahya Effendi, unul dintre şefii spionajului pakistanez care i-a condus pe rebelii afgani, sau mujahedini, în timpul războiului sovietic din anii ,80. Pushtunii „se pot comporta cu nobleţe, şi totuşi să fie absolut ticăloşi – mi-a spus Effendi. Pot face tot felul de lucruri perfide, pot să-şi trădeze chiar părinţii. Dar cînd vine vorba să acorde cuiva refugiu, parcă sînt fanatici. E ca o misiune sacră.“
Oricine l-ar preda pe bin Laden americanilor ar putea deveni mai bogat cu 25 de milioane de dolari, banii de recompensă – a explicat Effendi –, dar persoana lui, împreună cu familia, clanul şi tribul ar cădea în dizgraţie totală pentru multe generaţii. „Osama e un mare erou al Islamului – a adăugat el. Viaţa oricui l-ar trăda n-ar mai face nici cît o ceapă degerată.“
