Graniţele a patru state arabe dispar sub nisipul în mişcare din Deşertul Rub al Khali. Cunoscut pentru realele minuni geologice şi pentru triburile de beduini care îi cutreieră marginile, acest vast deşert sălbatic ademeneşte de secole călătorii.
Salutul lui Aedaa bin Hassan vine din ţeava kalaşnikovului. Şi în vreme ce maşina mea de teren se hurducăie în susul unei albii secate, către cortul lui alb din Ţinutul Pustiu al Arabiei, bin Hassan mă întîmpină bucuros după ospitalitatea beduină. POC! Un glonţ tras, de 5.45 milimetri, spintecă cerul albastru, ţiuind chiar pe lîngă geamul maşinii. Zgomotul puştii reverberează haotic prin canionul sterp. Iau o gură de aer.
Aşadar, ne aflăm în Yemen: o naţiune săracă din capătul sudic al Arabiei, unde cultul armelor este atît de adînc înrădăcinat, încît o clasifică printre cele mai înarmate societăţi din lume. Totuşi, cu toată abundenţa asta de arme, anumite norme de comportament rămîn valabile, în special printre păstorii beduini. Deci, după cum cere tradiţia, continuăm să ne apropiem de cortul lui bin Hassan, lăsîndu-l să îşi încheie urarea.
Poc! Încă un glonţ sparge cerul după-amiezii. Sfîşie aerul deasupra capului meu, urmat, din nou, de detunătura puştii.
Aedaa bin Hassan şi-a încheiat acum salutul. Ne oprim şirul de vehicule la 300 de metri de cortul lui, sub soarele dogoritor.
În maşina din faţă, Awad – un ofiţer din armata yemenită însărcinat să mă însoţească – îmi face semn cu mîna să aştept. Între beduini, fie că te apropii de tabăra lor pe cămilă, fie cu maşina, trebuie ca, după ce gazda le-a urat bun venit, un reprezentant să se desprindă de grupul celor sosiţi şi să-şi declare intenţiile. Aşa că Awad se desprinde din convoi cu maşina lui de teren şi, la 200 de metri de cort, se opreşte şi coboară.
Strigă de cîteva ori „Salaam Alaikum! – Pacea fie cu voi!“ – către cort, în timp ce îşi agită mîna dreaptă în aer, semn că nu e înarmat. Se apleacă, ia de jos nisip şi risipeşte în aer, tot cu dreapta: un vechi semn de pace recunoscut în regiune.
Din spatele unei stînci cenuşii de lîngă cort, bin Hassan, un bărbat deşirat, cu o barbă lungă, colilie, se ridică din ascunzătoare. Poartă tradiţionalul veşmînt alb al arabilor – cunoscut în Yemen sub numele de thawb – şi capul înfăşurat într-o eşarfă cu pătrăţele albe şi roşii, numită aici mashadah. Îşi ridică puşca de asalt deasupra capului, semn că totul e în regulă. Apoi, în timp ce se îndreaptă spre cortul lui bin Hassan, Awad îmi face semn să-l urmez.
Cînd ajung eu la cort, înăuntru era strîns deja un grup, aşezat pe covoare orientale, cu o oală cu ceai şi o tavă de argint plină cu căni goale în faţa lor. Cînd am intrat eu, a apărut şi bin Hassan, cu fratele lui cu barba albă şi un singur ochi, Hamid. Amîndoi sînt trecuţi de 70 de ani.
„Tu, ca occidental, poate nu înţelegi urarea de bun-sosit a beduinilor – spune bin Hassan. Dar noi aşa am procedat dintotdeauna. Dacă un oaspete se apropie aşa cum ai făcut tu, este binevenit, chiar dacă e dintr-un trib duşman. O dată întîmpinat, are dreptul să împartă cu noi tot ce avem – ceai, mîncare, odihnă, îngrijire. Aşa sîntem noi. Chiar şi duşmanilor le oferim totul, dacă se arată paşnici.“
Ce se întîmplă – întreb eu – dacă cineva se apropie într-un mod neprietenos?
În clipa aceea intră în cort patru tineri bărboşi, îmbrăcaţi în robe. Fiecare poartă o puşcă de asalt ce pare lipită cu bandă adezivă. Îşi pun armele grămadă lîngă kalaşnikovul lui bin Hassan.
„V-am văzut venind de la mare depărtare – spune el, întinzîndu-mi o ceaşcă aburindă de ceai dulce. Fiii şi nepoţii mei – bin Hassan face semn cu capul către noii veniţi – v-au înconjurat în timp ce vă apropiaţi. Dacă v-aţi fi comportat ostil, gloanţele noastre ar fi trecut tot mai aproape de voi, cu fiecare pas. Aţi fi descoperit curînd înţelepciunea retragerii.“
