Numai cateva sute din acesti uriasi traiesc de-a lungul coastelor Americii de Nord, insa numarul lor e in crestere in marile din Sud.
Text: Douglas H. Chadwick
Primele balene uriase Eubalaena glacialis ("buna sau adevarata balena a ghetii") vanate in scopuri comerciale faceau sa lumineze lampile Lumii Vechi, incepand cu Evul Mediu si pana la sfarsitul Renasterii. Pana in secolul al XVI-lea, europenii epuizasera deja populatia de balene din Est si s-au indreptat catre coasta Americii de Nord. Acolo, vanatorii si-au stabilit baze in Labrador si au prins intre 25.000 si 40.000 de balene-de-Groenlanda, impreuna cu un numar necunoscut de balene-nordice (inmarturiile scrise, rareori s-a facut deosebire intre acesti uriasi atat de asemanatori).
Cand cei din New England s-au apucat de ucis balene, ei vanau ce mai ramasese. Americanii au mai vanat vreo 5.000, in parte deoarece balenele au devenit si mai pretuite pentru fanoanele lor decat pentru untura. Sute de fasii din acest material dur, dar flexibil, lungi de 2-3 m si franjurate la capat, le impodobesc maxilarul superior. Acestea formeaza o sita enorma, care le permite uriasilor sa filtreze crustacee marunte din apa ca hrana - un miliard de copepode cat un purice pe zi pentru a furniza minimul de 400.000 de calorii, de care are nevoie un adult (raportul dintre masa corporala a unei balene si cea a prazii sale este de 50 de miliarde la 1).
Oamenii insa au considerat ca utilizarea cea mai buna a fanonului era fabricarea de suporturi de corsete, intarituri pentru rochii elegante, arcuri de umbrela si cravase. La inceputul secolului al XX-lea, numarul balenelor ramase din aceasta specie era probabil de cateva zeci. Vanatoarea cu harponul in scopuri comerciale a fost interzisa abia in 1935. Revenirea lor de atunci ar putea fi comparata cu aceea a unei victime umane a unui atac brutal: un progres dureros de lent, contrabalansat de recidive, cu rezultatul final foarte incert. Astazi exista in jur de 350-400 de balene-nordice.
Supravietuitoarele migreaza de-a lungul coastei de est a Americii de Nord, intre zonele de hranire din Golful Maine si locurile de iernat din Sudul mai indepartat – cam 2.200 km dus pentru femelele gestante, care calatoresc catre zonele traditionale de nastere din largul coastelor Georgiei si Floridei.
Calatoresc printr-o intindere de ocean intens circulata de om. O echipa de cercetatori de la Acvariul New England, din Boston, petrece vara in Lubec, Maine, studiind balenele care se aduna sa se hraneasca si sa socializeze in Golful Fundy si in apropiere de Bazinul Roseway, in largul extremitatii sudice a Noii Scotii.
Oamenii de stiinta, care au construit o arhiva de aproximativ 390.000 de fotografii, pot recunoaste aproape fiecare balena din populatie dupa modelul unic al calozitatilor (portiunile acelea asemenea unor negi de pe capetele lor), alaturi de cicatrice si alte neregularitati si, tot mai mult, dupa mostre de ADN. Una dintre preferatele lor este #2223, vazuta prima oara in apele acestea in 1992.
Era un pui caruia ii placea sa sara in jurul barcilor; l-au botezat Calvin, dupa un pusti nazdravan dintr-un desen animat. In acelasi an, un pescar relata ca a vazut un pui de balena care inota in jurul mamei sale muribunde, iar cand echipa a recuperat cadavrul femelei, au identificat-o ca fiind #1223 – Delilah, mama lui Calvin.
Comentarii
RSS pentru acest articol.