Mustangii

(4 voturi, medie 4.50 din 5)

Doi armasari se lupta intr-un centru pentru protejarea mustangilor din Dakota de Sud. Imaginea e ecoul unei batalii in desfasurare in vestul SUA, unde mustangii concureaza pentru spatiu cu fermele si exploatarile petroliere.

<
p>Aglomeratul Vest lasa putin loc cailor salbatici .

Text: Alexandra Fuller

In iarna anului 2005, Nelson Quispe, proaspat venit din Peru in America de Nord, a fost angajat ca pastor in Desertul Rosu, din Wyoming. Seful fermei de oi, Pat O'Toole, i-a dat un mustang de sase ani ca sa-l ajute sa strabata intinderile si nametii de zapada si tufe de pelin. Era un mustang alb, cu pete intunecate pe crupa, semn ca avea stramosi din rasa Appaloosa, dar cu copite cat niste farfurii, care tradau sangele de cal de povara.

Detinutii de la Inchisoarea Honor Farm, de langa Riverton, unde fusese dresat de la cinci ani, dupa capturare, il numisera Dot, Bulina. Avea deci atat instinct natural, cat si disciplina de penitenciar, o reteta perfecta. O'Toole i-a spus peruvianului: "Daca se inteteste vantul si oile se raspandesc, vino inapoi la tarcuri. In niciun caz sa nu incerci sa te duci dupa ele." I-a spus-o in engleza si in spaniola si, pentru a fi sigur, s-a ajutat si de gesturi, fiindca in Wyoming vremea este atat de inselatoare, incat ai nevoie de toate formele de limbaj ca s-o explici.

Apoi, un oier cu experienta, si el peruvian, i-a dat tanarului un sfat scurt si esential in spaniola. Dupa care Quispe a plecat cu Bulina si cu turma in lumea larga. N-a trecut mult, si vantul a inceput sa taie ca o lama, iar temperatura a atins -37°C. Quispe, tanar si doritor sa-si arate curajul, a incercat sa ramana langa turma. Apoi, oile s-au imprastiat, a venit noaptea, iar vantul s-a intetit. Era pierdut, un sloi de gheata lipit de cal, si era sigur ca avea sa moara. Dintr-odata, si-a amintit sfatul salvator al batranului pastor.

Quispe s-a aplecat peste grumazul lui Bulina, i-a scos fraul si i-a cuprins gatul cu bratele. Apoi a inchis ochii si si-a incredintat soarta Fecioarei Maria. Bulina - ai carui stramosi strabateau campiile din Wyoming acum circa 1,5 milioane de ani si care, nascut chiar pe pamanturile astea, in libertate, cunostea imprejurimile pana la ultima pietricica - a aplecat capul ca sa miroasa vizuinile de caine de prerie si bursuc in care s-ar fi putut impiedica si, compensandu-si lipsurile estetice cu inteligenta si curajul sau, l-a purtat pe tanarul ingrozit inapoi la tabara. In Wyoming, cand vremea iti pune viata in joc si nu vezi nici la doi pasi, singurul lucru care te poate salva e un cal bun, nascut in campie, care a invatat bine cum stau lucrurile pe-aici.

Dar cand se potoleste vantul si se restabilesc legaturile telefonice, era moderna soseste brusc, zgomotos, iar caii liberi par nelalocul lor intr-un Vest care se micsoreaza in jurul lor. Asa ca prima data cand am vazut mustangii, in toamna lui 2007, au fost cateva iepe si manji condusi de un singur armasar, alergand de-a lungul unui gard de sarma ghimpata si pe langa stalpi de inalta tensiune, fugariti de un camion care incerca sa-i scoata de pe o exploatare petroliera de langa Rock Springs.

„Mustangii sunt in centrul unei culturi care nu vrea sa mai aiba de-a face cu ei“ – spune Jay Kirkpatrick, director stiintific la ZooMontana, un ONG din Billings. Kirkpatrick, care studiaza caii salbatici de peste 30 de ani, spune ca acestia au fost dispretuiti inca de la venirea omului alb in Vest si invinuiti de tot ce nu merge bine in prerie.

Astfel, la jumatatea secolului al XIX-lea, cand crescatorii de vite au lasat libere aproape 40 de milioane de animale acolo unde caii traisera de secole fara sa distruga pasunile, vina pentru epuizarea terenului a fost aruncata pe cele nici doua milioane de mustangi. In acelasi timp, noii colonisti nu se puteau dispensa de rezistentii cai salbatici, o resursa rapid regenerabila.

Desi vanati uneori pentru a tine sub control populatia, mustangii (de la mestengo, ratacitor) erau prinsi periodic si folositi pentru munca la ferma, pentru transport sau pentru a cuceri si defini natiunea in expansiune. Un text din acea perioada, scris de lt. Ulysses S. Grant, care, in martie 1846, invada Mexicul cu armata generalului Zachary Taylor, calare pe un mustang proaspat capturat, spune: „Herghelia se intindea in dreapta cat puteam vedea cu ochii. In stanga, la fel.

Era imposibil sa estimezi cate animale erau.“ Dar apoi au venit caile ferate, soselele, masinile si tractoarele, camioanele si combinele, iar caii morti nu se repara cu cheia franceza, asa ca mustangul si-a pierdut valoarea ca mijloc de transport si a ajuns, la propriu, hrana la caini. Numai in anii ’30 s-au folosit pentru fabricarea de hrana pentru caini, pisici si pasari milioane de kilograme de carne de cal salbatic. Cum spunea Pat O’Toole, „dusmanul natural al cailor salbatici a fost omul“.

Fermierii nu si-au pierdut niciodata timpul cu ceva care le lua din resurse. Cadavrele de coioti atarnate in garduri de sarma ghimpata erau o imagine obisnuita, de parca oamenii ar fi plecat la vanatoare de orice nu le convenea si, cum vantul nu-l puteau vana, si-au varsat furia pe ceva mai palpabil.

In februarie 2006, lantul de magazine Sportsman’s Warehouse, din Reno, Nevada, a sponsorizat o competitie in care vanatorul de daunatori care aducea cele mai multe trofee – mandibule de coiot, vulpe, ras sau puma – castiga o salupa. Cam in aceeasi perioada au fost impuscati si cativa cai salbatici, desi mustangii sunt protejati inca din 1971 de legile federale – mai exact de Legea pentru cai si magari salbatici, care interzice capturarea, insemnarea, haituirea sau uciderea lor.

(Legea a fost adoptata in mare parte gratie eforturilor unei femei din Nevada, Velma Bronn Johnston, poreclita Wild Horse Annie, care a adus cauza mustangilor in atentia publica.) Poti declara ilegala cruzimea, dar nu si cultura care i-a dat nastere. In zona Rock Springs (de unde vine si Bulina) au fost ucisi mai multi cai salbatici decat oriunde altundeva in tara. Nu se poate sti daca este opera intentionata a fermierilor, care nu mai vor sa imparta pasunile cu ei, sau a unor tineri inconstienti cu prea mult timp liber.

In primavara anului 2005, doi barbati din Wyoming si doi din Utah au legat cu franghii un armasar salbatic si l-au castrat cu un cutit. Apoi l-au lasat sa sangereze pana a murit, l-au tarat intr-un sant izolat si l-au lasat sa putrezeasca. Cei patru au fost prinsi si condamnati pentru delict la sase luni de inchisoare cu suspendare si la plata unei amenzi cu putin peste 1.000 $ fiecare.

E greu de conceput ca un mustang protejat de legea federala sa fie omorat astfel, daca nu tinem cont de specificul Vestului: orasele insirate ca margelele de-a lungul autostrazilor, iar intre ele intinderi aparent nesfarsite de teren public; acolo e usor sa-ti inchipui ca poti scapa nepedepsit cu orice, in parte pentru ca pamantul pare sa apartina tuturor si nimanui.

In cele zece state vestice in care traiesc mustangi, Biroul Administratiei Terenurilor (BLM) este agentia federala care are dificila sarcina de a media intre interesele care-si disputa terenul public – vitele si resursele minerale, copacii si aparatorii lor fanatici, excursionistii si fauna, caii salbatici si apele. BLM administreaza suprafata de 1.000.000 km2 (mai mult ca oricare alta agentie federala) pentru un Vest in continua schimbare si pentru „utilizari multiple“. Teoretic, ar trebui sa fie loc pentru toata lumea, dar in realitate, inca de pe vremea primilor colonisti, niciun exploatator de resurse n-a avut rabdare cu lucrurile care au stat in calea dolarilor.

Terenurile din zona nu sunt – si nici n-au fost vreodata – administrate spre binele tuturor vietuitoarelor, ci in functie de prioritatile vremii. Istoric vorbind, prioritatea a fost cresterea animalelor, iar in 2006 vitele si oile au consumat de 20 de ori mai mult furaj de pe terenurile din responsabilitatea BLM decat caii si magarii salbatici. Dar in ultimii 30 de ani situatia culturala s-a schimbat.

Intr-o mare parte a Vestului, fermierii si-au pierdut pozitia dominanta si vocea intai au devenit companiile petroliere. In contextul eforturilor de a spori independenta energetica a Statelor Unite, BLM a concesionat 180.000 km2 de teren pentru exploatarea petrolului si a gazelor naturale, dintre care circa 20.000 km2 in rezervatiile pentru cai salbatici. E inevitabil: deschise sau nu, puturile de titei raman tot acolo. „N-avem incotro, acolo sunt resursele“ – spune Tom Gorey, responsabil cu relatiile publice in adrul programului BLM pentru caii salbatici.

Pare complet impacat cu ideea. Agentia lui Gorey se ocupa de circa 30.000 de mustangi, ingraditi in zone de administrare a hergheliilor (HMA), care totalizeaza 117.000 km², dar nu sunt conectate intre ele. In conformitate cu legea din 1971, BLM trebuie sa mentina populatia de mustangi la ceea ce se considera a fi un nivel corespunzator. Unii aparatori ai cailor salbatici spun ca nivelul este arbitrar si prea scazut si ca ameninta viabilitatea genetica a populatiei; fermierii spun ca este nerealist de ridicat si ca ameninta zonele vitale de asunat.

Lotul de pasunat de care se ocupa Pat O’Toole un lot este o zona inchiriata de BLM crescatorilor de vite) se suprapune cu unele HMA din Wyomingul de centru-sud si din nordvestul statului Colorado; O’Toole are un calm masurat si autoritatea unui om care si-a invatat prioritatile prin lectii amare. „Cand mustangii erau sacrificati periodic de fermieri, nu erau o problema. Apoi au intrat sub protectia legii si fermierii n-au mai putut controla populatia – iar acum sunt prea multi.“ Isi aduna gandurile un moment.

„Am avut zece ani de seceta. In plus, extinderea exploatarilor de titei si gaze naturale acapareaza o parte enorma din terenul public, iar caii salbatici deja au distrus pasunile. Sunt vremuri grele pentru toti – mustangi, fermieri, restul faunei, toti.“ Dar, desi se declara exasperat de apetitul cailor salbatici, O’Toole le apara dreptul la existenta ca simbol. „Caii salbatici isi au locul lor pe campie, dar, cand vezi ca au pascut iarba pana la radacina, iti dai seama ca organizarea nu e buna.“ Jay Kirkpatrick, de la ZooMontana, este de acord ca mustangii „pot depasi capacitatea de sustinere pe unele pasuni si cauzeaza probleme nu numai pentru vite, oi si animalele salbatice, ci si pentru propria specie.

Dar – spune el –, ca sa intelegem de ce sunt scosi tapi ispasitori pentru proasta administrare a terenurilor si politica dezastruoasa, trebuie sa tinem cont ca, spre deosebire de vanat si animalele domestice, mustangii n-au valoare economica.“ Asadar, polemica pe tema cailor si a resurselor pe care le consuma se rezuma la intrebarea: Suntem dispusi – material si emotional – sa-i intretinem?

Daca aparatorii drepturilor cailor si crescatorii de vite aduc adesea in discutie avantajele si dezavantajele mustangilor in termeni emotionali, oamenii de stiinta se bazeaza pe un fapt fundamental: daca mustangii pot fi considerati animale indigene, au dreptul sa foloseasca pamantul Americii de Nord. Daca nu – nu. „caii crescuti in libertate sunt o specie exotica, salbaticita – spune Joel Berger, biolog specializat in fauna salbatica, din Valea Teton, Idaho. Intra in concurenta directa pentru habitat cu fauna indigena.“ Berger este de parere ca bugetul alocat de BLM mustangilor ar trebui folosit pentru studiul si protectia speciilor indigene.

Dar Kirkpatrick si colaboratoarea lui ocazionala Patricia Fazio, autoare preocupata de teme de mediu, sustin de multa vreme ca mustangii sunt specie indigena si trebuie tratati ca atare de agentiile statale si federale. „Stramosii cailor din ziua de azi au evoluat pe continent acum 1,6 milioane de ani, apoi au disparut – mi-a spus Kirkpatrick. Cele doua conditii-cheie pentru clasificarea unei specii ca indigena e locul de origine si evolutia in tandem cu habitatul. Calul nord- merican le indeplineste pe amandoua.“

Desi cercetatorii nu sunt siguri unde a aparut calul modern, Equus caballus, este cert ca primii reprezentanti ai genului Equus au aparut in America de Nord acum circa cinci milioane de ani. Unii au trecut Istmul Bering si s-au raspandit in Asia (unde aveau sa fie domesticiti), Africa si Europa. Dar specia a disparut din regiunea de origine acum aproximativ 12.000 de ani.

O teorie este ca a fost vanata pana la disparitie de omul din Pleistocen, care a ajuns pe continent cam in aceeasi perioada. Alti cercetatori presupun ca a disparut din cauza unei molime sau a combinatiei de schimbari climatice, boli si vanatoare. In 1519, caii au fost adusi pe continentul nord-american odata cu sosirea lui Hernán Cortés in Mexic. Unii oameni de stiinta cred ca specimenele conchistadorilor spanioli s-au incrucisat cu putinii supravietuitori ai rasei indigene, dar nu exista dovezi.

Unele herghelii descind direct din caii adusi de conchistadori, de exemplu cea din Muntii Pryor, din Montana si nordul statului Wyoming, a carei mostenire genetica spaniola, veche de secole, a fost demonstrata prin analize de sange in 1992. Acesti cai tind sa aiba semne mai primitive, exotice, salbatice – picioarele vargate, ca de zebra, dungi pe spate si nuante de camuflaj, maro deschis si gri inchis. Dar mai toti caii salbatici din Vest sunt ca Bulina, mustangul care l-a salvat pe pastorul peruvian.

Ei sunt un amestec de rase ajunse in campie de-a lungul secolelor (majoritatea in timpul marii crize din ’29-’33), imbunatatit de armasari semigrei, Thoroughbread, Morgan si arabi, eliberati intentionat, fara slabiciunile raselor pursange si cu instinctul de supravietuire ascutit generatie dupa generatie. Intr-o dimineata tarzie, la inceput de noiembrie, stateam ascunsa dupa niste stanci aproape de Rock Springs, la nord-vest de locul unde Bulina fusese prins de BLM, ca sa vad cum se mana mustangii in tarcuri.

„Nu misca, nu vorbi – imi spusesera –, sa nu se sperie caii.“ Mustangii sunt extrem de atenti la pericolele din jur, dintre care primul e omul. Mi-am indesat barbia in piept si am incrucisat bratele. Vantul neobosit din Wyoming aducea semne de iarna, iar in adapatorile din tarcuri apa avea un strat de gheata de cativa centimetri. Un pilot angajat de BLM trecea cu elicopterul peste campie, manand palcuri de cai intr-un canion de sub noi.

Canionul se ingusta intr-un culoar din plasa de camuflaj, la intrarea caruia se dadea drumul unui cal – „Iuda“ – care sa-si conduca verii din salbaticie intr-un tarc metalic, unde ii asteptau mustangii prinsi cu o zi in urma. In dreptul portii, pilotul a inclinat elicea spre cativa cai razletiti, care s-au repezit inainte in norul de praf. Poarta s-a trantit dupa ei si cativa cowboy tineri, iuti ca pisicile, au sarit gardul drept in mijlocul hergheliei. Elicopterul s-a intors dupa alti cai. In tarc, cowboy-i separau armasarii, iepele si manjii.

Intr-o ora le trecusera prin maini 40-50 de cai. Dupa panica, mustangii pareau sa fi ajuns la o resemnare nervoasa. Un veterinar se invartea pe langa tarc, inspectand fiecare cal. Cativa aveau leziuni, dar niciuna nu parea grava, desi uneori operatiunea se soldeaza cu cai raniti sau morti. in campia de la vest de Mississippi au loc anual 40 pana la 60 de capturi, in care sunt prinsi intre 5.000 si 10.000 de cai salbatici.

La Rock Springs au fost adusi peste 600 de cai in noua zile, apoi au fost trimisi in camioane la o inchisoare din Cañon City, Colorado, unde au fost marcati, castrati, verificati de un doctor si sortati in functie de sex si varsta. Unii urmeaza sa fie dresati de detinuti si vanduti la licitatie peste cateva luni; altii vor astepta sa fie adoptati sau trimisi pe termen lung in sanctuare.

„Nu sunt eu marele fanatic al drepturilor animalelor – mi-a spus Jay Kirkpatrick –, dar in viata mea n-am sa mai asist la o captura. Este ceva de-a dreptul inuman.“ Apoi a adaugat: „Capturile nu sunt o solutie buna pentru problema cresterii populatiei, si asta din trei motive. Intai, este un act iresponsabil din punct de vedere genetic sa prinzi mereu cai tineri, ale caror gene nu se vor exprima niciodata; in al doilea rand, de fiecare data cand prinzi armasari, eficienta reproductiva a celor ramasi creste.

In al treilea rand, consecintele asupra comportamentului cailor sunt profunde.“ Jay D’Ewart, din Rock Springs, Wyoming, expert BLM in cai salbatici, spune ca nici lui nu-i place sa vada mustangii in tarcuri, dar ca agentia lui nu are doar responsabilitatea prosperitatii cailor, ci si a pasunii. „Nu putem sa lasam caii sa se inmulteasca pana mor de foame si sa distruga pasunile care-i sustin si pe ei, si restul faunei, si animalele domestice. Avem datoria sa asiguram echilibrul. Asa ca-i adunam cu elicopterele, cat putem de rapid si fara incidente.“

Cu optiunile limitate de capacitatea de sustinere a terenului si impartit intre cererile fermierilor, minerilor si vanatorilor, pe de o parte, si indignarea grupurilor de aparare a mustangilor, pe de alta, BLM a decis sa mentina 30.000 de cai permanent in captivitate (un numar aproape egal cu populatia in libertate), la un cost zilnic mediu de peste doi dolari fiecare.

Strategia consuma fonduri si nu ofera decat un paliativ pentru tendinta de inmultire rapida. In fiecare an, mii de cai sunt capturati si trimisi in sanctuare. Anul trecut, agentia a declarat ca s-ar putea ajunge la eutanasierea cailor pentru a reduce costurile (anunt dupa care Madeleine Pickens, sotia magnatului petrolier T. Boone Pickens, s-a oferit sa adopte o mare parte din mustangii captivi din tarcurile BLM sau chiar pe toti).

„Stiam toti ca se va ajunge la asta – spune Chris Heyde, de la Institutul pentru Protectia Animalelor, din Washington, D.C. in fiecare an, captureaza tot mai multi cai de pe pasune ca sa-i multumeasca pe fermieri. Iar pentru mustangi perspectivele sunt de-a dreptul sumbre.“ „cu cat stim mai multe despre viata emotionala si sociala a cailor, cu atat mai mult ne dam seama ca au o intelepciune colectiva – spune Ginger Kathrens, indreptandu-si obiectivul camerei spre un grup de mustangi de pe o culme aflata dincolo de noi.

Traiesc in grupuri familiale structurate atent si formate cu mari eforturi. Daca elimini la intamplare membri din grup, pot aparea consecinte dezastruoase pentru restul familiei.“ Kathrens este regizor de documentare si studiaza de peste zece ani caii salbatici din Muntii Pryor. A realizat doua filme despre un grup de 170 de cai si lucra pe atunci la al treilea. Era o zi de primavara rece si ne-am asezat cu spatele la vant ca sa privim.

Un armasar de culoare deschisa, pe nume Cloud, ne supraveghea cand pe noi, cand iepele care pasteau pe pasunea din varful dealului stancos. Kathrens mi-a spus ca armasarii se lupta – uneori pana la moarte – pentru iepe, pe care trebuie sa le apere incontinuu de tinerii concurenti, pana cand imbatranesc. Descriind relatia lui Cloud cu iepele lui, cu tatal, mama, fratii si fratii lui vitregi, Kathrens tesea o poveste cu intrigi si certuri intre familii, aliante neasteptate, batalii teribile iscate din senin si chiar ceva ce s-ar putea numi iubire – o pereche solitara, acum batrana, care a incalcat regulile societatii mustangilor ca sa traiasca impreuna.

Cand armasarul care o castigase a scapat-o din vedere in noaptea cand fata, iapa s-a furisat inapoi la armasarul pe care-l alesese. Kathrens spunea: „Uneori am vazut cum un armasar si-a pierdut iepele, pe care le-a castigat riscandu-si viata, in timpul unei capturi organizate de BLM; viata lui este ca si terminata. Va ramane singur si nu cred ca exagerez daca spun ca unii armasari cad intr-un fel de depresie.“ Kirkpatrick e de parere ca anticonceptionalele ofera o alternativa rezonabila la strangerea animalelor in tarcuri, dar ca BLM se opune si investeste prea putin in studii asupra controlului fertilitatii si prea mult in capturarea cu elicopterul.

Cand i-a propus unui reprezentant al BLM injectarea iepelor cu vaccinul contraceptiv zona pellucida porcin (PZP), i s-a raspuns: „Pe-aici nu se face asa. Numai cu cai si franghii.“ Tom Gorey, purtatorul de cuvant al BLM, spune ca PZP a fost administrat experimental la circa 1.800 de iepe din 2004. „Monitorizam efectele asupra cresterii populatiei.“ Kathrens n-are incredere in niciun fel de interventie umana pentru controlul inmultirii cailor. In timp ce vorbeam, o iapa slaba, de culoarea carbunelui, s-a intins langa manzul ei.

Kathrens mi-a explicat ca fusese vaccinata cu PZP cu aproape sapte ani inainte. Cand disparuse efectul injectiei, dupa sase ani, ramasese insarcinata in afara sezonului de imperechere. Manzul se nascuse in septembrie, prea aproape de venirea iernii pentru ca el sau mama lui sa apuce primavara rece, cu ninsori dese. Kathrens mi-a spus ca manjii nascuti prea tarziu sunt un efect secundar nefericit al vaccinului, observatie respinsa hotarat de Kirkpatrick, care spune ca intotdeauna exista astfel de cazuri, cu sau fara PZP. Kathrens a intors camera spre iapa, care isi odihnea capul pe pamant.

Manzul a impins-o cu botul. „O, uite! – a exclamat Kathrens. Daca vremea o tine tot asa, nu cred ca vor mai apuca vara.“ Cand am intrebat-o pe Kathrens care i se pare cea mai buna alternativa la capturari si PZP, a fost ferma: „Natura. Selectia naturala: pumele, frigul, foamea. Poate «sa lasam natura sa-si urmeze cursul» suna brutal, dar functioneaza.

Per total, herghelia e mult mai sanatoasa cand cea care hotaraste cine ramane si cine nu este natura, si nu omul.“ Kathrens are un cal din herghelia Pryor si planuieste sa adopte inca unul. Prin programul de adoptie lansat de BLM, cam 5.000 de mustangi pe an ajung la persoane fizice. (Pat O’Toole a adoptat opt, printre care si pe Bulina.)

Dintre acestia, cel putin 500 ajung in adaposturi sau la licitatii, de unde risca sa fie vanduti „cumparatorilor criminali“, care ii vand abatoarelor. Desi contractul de adoptie propune ca mustangii sa nu fie sacrificati, BLM nu poate impiedica fenomenul prin mijloace legale.

Stapanii fara experienta, depasiti de puternicul instinct de supravietuire al cailor sau de costul deloc neglijabil al intretinerii unei parti mitice din Vestul Salbatic, isi vand deseori mustangii organizatorilor de licitatii, grabiti sa scape de probleme. Nu multi adopta cai doar ca sa-i vanda abatoarelor pentru profit. Dar se intampla.

In 2005, un barbat din Oklahoma care spunea ca vrea mustangi pentru un program pentru tineret organizat de biserica a cumparat sase cu 50 $ exemplarul si i-a vandut unui abator din Illinois cu un profit marunt. Doi ani mai tarziu, o curte de apel federala a sustinut decizia statului Illinois de a interzice sacrificarea cailor pentru consum si ultimul abator de cai din SUA a fost inchis.

O consecinta nedorita a noii legi este ca enorm de multi cai sunt trimisi la abatoarele din Canada si Mexic si nu se poate spune cate dintre aceste animale, exportate inghesuite in remorci, au fost mustangi. „Eu n-am cum sa vad semnele – mi-a spus un angajat al Departamentului American pentru Agricultura, sub conditia anonimatului. Numar trupurile si atat. De-abia daca le poti stabili sexul, ca sa nu mai vorbim de rasa.“

Share

Comentarii  

 
0 #1 10-11-2011 18:33
Macar in America esti pedepsit daca omori un mustang dar la noi in tara......
Citat
 

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

Eşti aici: Natura Animale Mustangii