Delfinii înoata printre copaci. Unduindu-si trupurile sinuoase, aluneca printre ramuri si se încolacesc, asemenea serpilor, în jurul trunchiurilor cu coaja brazdata. Cand pestii, de un verde de culoarea broastei, tasnesc printre frunze, delfinii, roz ca guma de mestecat, îi înhata cu ciocurile lor lungi, înzestrate cu dinti.
Nu e vorba de un peisaj de vis din vreun roman al lui Gabriel García Márquez, ci de sezonul polios pe Amazonul superior, în aval de Iquitos, în Peru. Fluviul a inundat padurea tropicala, ademenindu-i pe delfinii-de-Amazon sa vaneze printre copaci. Delfinul-de-Amazon, Inia geoffrensis, a luat-o pe alta cale decat stramosii sai oceanici acum aproximativ 15 milioane de ani, în timpul Miocenului.
Pe vremea aceea, nivelul marii era mai ridicat – spune biologul Healy Hamilton, de la Academia de Stiinte a Californiei, din San Francisco – si e posibil ca mari regiuni din America de Sud, printre care si Bazinul Amazonului, sa fi fost inundate de ape putin adanci, mai mult sau mai putin salcii. Hamilton presupune ca, atunci cand aceasta mare interioara s-a retras, delfinii-de-Amazon au ramas în bazinul fluviului, evoluand si transformandu-se în niste fiinte foarte diferite, care nu se aseamana mai deloc cu îndragitul nostru Flipper.
Acesti delfini au fruntea bombata si acoperita de grasime si un cioc osos si alungit, adaptat pentru a înhata pestele dintr-un hatis de crengi sau pentru a scormoni în malul fl uviului, în cautare de crustacee. Spre deosebire de delfinii marini, acestia au vertebre cervicale nesudate, care le permit sa-si îndoaie gatul sub unghiuri de pana la 90 de grade – însusire ideala pentru a se strecura printre copaci. De asemenea, au înotatoare late, o aripioara dorsal redusa (una mai mare nu ar face decat sa-i incomodeze în locurile stramte) si ochi mici – ecolocatia îi ajuta sa depisteze prada în apele maloase. Cu o greutate de pana la 200 de kilograme si o lungime de 2,5 metri, delfinul-de-Amazon, numit si boto, este cel mai mare dintre cele patru specii de delfin de rau cunoscute. Celelalte traiesc în Gange – India, în Ind – Pakistan, în Yangtze – China si în Río de la Plata, între Argentina si Uruguay.
Toti delfinii de rau se aseamana aparent – afirma Hamilton – dar, cu toate acestea, cele patru specii nu apartin aceleiasi familii. Studiile pe ADN efectuate de Hamilton si de alti specialisti au demonstrat ca delfinii-de-rau au evoluat din cetacee marine arhaice (din ordinul din care fac parte si balenele) în cel putin trei împrejurari diferite – mai întai în India, apoi în China si în America de Sud –, înainte chiar ca delfinii marini moderni sa evolueze ei însisi ca grup distinct. Prin fenomenul numit evolutie convergenta, specii izolate geografi c si diferite din punct de vedere genetic au dezvoltat caracteristici similare, pentru ca se adaptau unor medii similare.
În fiecare primavara, delfinii-de-Amazon au ocazia sa paraseasca spatiul limitat al albiei fluviului lor, revenind pentru scurt timp la vechiul lor habitat.
În Rezervatia Mamirauá, din vestul Braziliei, unde Tony Martin, de la Universitatea din Kent, Anglia, cerceteaza delfinii de 16 ani, doi afl uenti ai Amazonului inunda mii de kilometri patrati de padure timp de o jumatate de an, transformandu-i într-o uriasa mare umbrita de copaci. Martin si colega lui, brazilianca Vera da Silva, au descoperit ca mai ales femelele se afunda mult în padure – poate ca sa se refugieze de masculii agresivi, de culoare roz aprins. Femelele sunt de obicei gri; Martin si da Silva cred ca pielea roz a masculilor este, de fapt, tesut cicatrizat.
„Masculii se snopesc în bataie – spune Martin. Sunt brutali. Îsi pot musca unii altora maxilarele, cozile, înotatoarele, îsi pot sfasia fosele nazale. Masculii mari sunt, practic, acoperiti în întregime de cicatrice.“ Doar o mica parte dintre masculi sunt de un roz aprins – spune Martin –, iar femelele sunt cel mai atrase de acestia – cel putin în timpul sezonului de împerechere, cand apa se retrage din nou în matca fl uviului si ambele sexe ajung sa stea la un loc. Culoarea roz nu reprezinta singura strategie folosita de masculi pentru a le impresiona pe femele. Uneori, acestia iau în cioc buruieni sau crengi, se învart în cerc si le lovesc de suprafata apei. Localnicii au crezut multa vreme ca delfinii nu fac decat sa se joace, dar Martin a descoperit ca doar masculii duc obiecte în cioc si o fac numai în prezenta femelelor. În plus, sansele ca ei sa înceapa sa se bata erau de 40 de ori mai mari atunci cand manifestau astfel de comportamente ostentative.
În afara de oameni si cimpanzei, niciun alt mamifer nu mai duce obiecte doar pentru a le arata – spune Martin. „E ca si cum te-ai da mare, echivalentul detinerii unui Ferrari“ – explica el. Delfinii-de-rau nu au alti dusmani naturali, în afara de oameni. În decembrie 2006, delfinul-de-Yangtze, numit si baiji, a fost ucis de poluare, de palele elicelor, de baraje si de pescuitul excesiv; a ajuns primul cetaceu declarat disparut „din punct de vedere functional“ – adica specia nu se mai poate perpetua, chiar daca inca mai exista unul sau doua specimene. „Cand a disparut delfinul baiji, a fost ca si cum cineva ar fi taiat cu drujba o ramura din arborele genealogic al cetaceelor – spune Hamilton. Am pierdut 20 de milioane de ani de evolutie independenta.“
Delfinul de Gange este si el în mare pericol; mai sunt doar cateva mii de exemplare si acestea traiesc în unele dintre cele mai poluate rauri de pe pamant. Specia de Amazon are, probabil, cele mai bune perspective; desi nu se cunoaste exact numarul total de exemplare, Martin crede ca au mai ramas cel putin 100.000. Dar lucrurile evolueaza într-o directie îngrijoratoare. În Rezervatia Mamirauá, populatia de studiu a lui Martin s-a înjumatatit în ultimii sapte ani. Pescarii vaneaza delfinii ca momeala pentru somn – afirma el – si îi ucid uneori si accidental, prinzandu-i în setci. Odinioara, asa ceva ar fi fost de neconceput. În întelepciunea populara amazoniana, boto e un encantado – o fiinta fermecata, polimorfa, care capata uneori aspect uman si iese din rau pentru a ademeni barbatii si femeile si a-i atrage în magicul sau oras subacvatic. Unii spun ca poarta palarie ca sa-si ascunda nara si fruntea bombata. Povestile par greu de crezut pentru omul modern si, într-un fel, e pacat. Caci, pentru a supravietui în lumea de azi, s-ar putea ca boto sa aiba nevoie sa farmece un public mai numeros.
