Uriase intinderi ale planetei noastre sunt incorsetate de mii de ani in uluitoare formatiuni de permafrost. Dar probabil ca nu va fi asa pentru totdeauna.
Eseu de Barry Lopez
Satelitul natural al Pamantului, Luna, este un peisaj straniu si indepartat, insa fascinant si bine cunoscut noua, tuturor. De pe peluzele din fata caselor sau de la ferestrele apartamentelor noastre, ni-l imaginam ca pe un loc al absentei. Fara vant si fara niciun fir de iarba pe care l-ar putea clinti vreo briza. Fara oameni. Fara rauri care coboara in cascade, fara urme de animale. Si totusi de o frumusete nepamanteana.
Intr-o noapte senina, cu un binoclu puternic, craterele si muntii, depresiunile si marile apar atat de clar schitate, iar modelul lor de umbre si lumini este atat de captivant, incat geografia iti poate induce o senzatie de bucurie.
Frumusetea unui asemenea moment e greu de explicat. E ca si cum frumusetea nu ar consta in obiectul in sine - campia de bazalt sau craterul -, ci in capacitatea privitorului de a-l aprecia. Cand o portiune a Lunii se dezvaluie limpede prin prismele binoclului, cand prinde viata in ochii privitorului, acesta poate trai un soi de euforie, a carei explicatie nu poate fi Luna in sine. Pentru unii, este bucuria de a fi viu.
Lumea este frumoasa in multe feluri de nepatruns. In graba noastra insa ratam adesea ceea ce este frumos, la fel cum uitam, din cand in cand, ce sens am vrea sa aiba viata noastra. Pentru a se mentine pe linia de plutire in lumea moderna, multi dintre noi aleg, fara prea multa tragere de inima, detasarea fata de stimulii permanenti.
Ajungem chiar sa intoarcem spatele frumusetii, de parca ar fi inca unul din lucrurile de care avem parte in exces. Privind aceste imagini, ma gandesc la obiceiurile noastre de a ne detasa. Mai mult decat oricare alta regiune a planetei, Arctica a reactionat la schimbarea globala a climei in moduri extrem de vizibile. Daca vreti, aceasta e precum locul in care un canar canta abia auzit - intr-o galerie de mina.
Pentru a imortaliza aceste locuri, fotograful trebuie sa se fi gandit cumva la noi, la felul in care vom merge mai departe. Imaginile nu sunt pur si simplu frumoase, de un exotism demn de admiratie, ci si o invitatie de a ne reatasa de Pamant, in special de un loc care acum starneste un interes acut. Ca si Luna, aceste peisaje par straine si indepartate, splendide, dar vag amenintatoare.
Totusi noi facem parte integranta din ele. Movilele de gheata acoperite cu pamant, asa-numitele pingo, ori structura de fagure a ghetii ingropate sub pamant, cercurile de roci si raurile punctate de ochiuri de apa statatoare - toate fac parte din noi, intr-un fel in care muntii sau marile selenare nu vor face niciodata.
Nu stiu daca ati avut vreodata sansa sau macar dorinta sa zburati la mica inaltime deasupra peisajelor inghetate ale Pamantului sau sa hoinariti prin Svalbard, Islanda, prin zona canadiana arctica, prin Siberia sau Alaska - regiuni unde permafrostul se dezintegreaza lent, unde stratul de gheata marina se subtiaza si se micsoreaza, iar ghetarii se retrag.
