Viata abundenta din Svalbard, arhipelagul arctic al Norvegiei, se confrunta cu un dezghet lent.
Text: Bruce Barcott
La cinci minute dupa miezul noptii, in Svalbard: lumea din salbaticie e treaza si zgomotoasa. In capatul unui estuary protejat din Adventdalen, o vale aflata intr-un grup de insule de la jumatatea distantei dintre Norvegia si Polul Nord, un stol de chire-polare planeaza si se rotesc in lumina zilei perpetue.
Sunt agitate. Un cuplu de pescarusi-de-gheturi – rapitorii de pui, hotii de oua, formidabilii pradatori inaripati ai Arcticii – se apropie dinspre est. Chirele se apara cu inversunare. Se reped cu ciocurile lor rosii la pescarusi si se transforma intr-un nor amenintator.
Apararea functioneaza. Pescarusii ocolesc chirele si dau roata pe uscat, survoland o pereche de eideri care si-au facut cuibul pe pamant, cotetul unor caini de sanie si un ren solitar care se hraneste in tundra. Este o noapte de vara tipica la Svalbard, un refugiu cu totul atipic din nordul Arcticii, ce abunda intr-o extraordinara etalare a vietii salbatice.
Putine locuri din regiunea circumpolara se pot lauda cu o asemenea biodensitate. Ursii-polari prospera aici. Cam jumatate din populatia de ursi din Marea Barents, estimata la 3.000, isi cresc puii pe insulele izolate ale arhipelagului, iar oamenii sunt avertizati sa nu se aventureze in afara oraselor fara o arma care sa-i protejeze impotriva lui Ursus maritimus.
Pasarile marine migreaza cu milioanele spre Svalbard. Cinci specii de foci si 12 feluri de baleen se hranesc in apele din largul coastei. Morsele prospera de pe urma abundentei molustelor de-a lungul platoului continental cu adancime mica al Marii Barents. In tundra deschisa a podisurilor si vailor din Svalbard, renii se hranesc, iar vulpilearctice vaneaza fara sa se teama de pradatori. Din perspectiva omului, terenul e sterp, auster, necrutator.
Mai bine de jumatate din masa uscatului e incorsetata de gheata. Mai putin de 10% ofera suficienta lumina si pamant pentru a sustine vegetatia. Intr-una din veri, in timpul unei catarari pe pantele stancoase ale Nordenskioldfjellet (Muntele Nordenskiold), am numarat doar sapte specii diferite de plante in cinci ore – si acestea agatandu- se de o existenta firava, pitite printre placile ocrotitoare de roca sparta precum pustnicii in desert.
Cu ani in urma, pe cand arheologul norvegian Povl Simonsen cerceta limitele supravietuirii omului in Nordul indepartat, acest a vorbit despre „limita posibilului“. In cea mai mare parte a istoriei sale, Svalbardul s-a aflat dincolo de aceasta limita.
Vechile civilizatii n-au pus piciorul aici. Vikingii nu l-au colonizat. Inuitii s-au tinut la distanta. Chiar si astazi, cand turistii se bucura de servicii aeriene zilnice de la Oslo, doar 2.500 de persoane locuiesc aici tot anul, multe lucrand in minele de carbune de la Svalbard. Iarna aduce cu sine intunericul perpetuu. Dar Svalbardul functioneaza ca un extraordinar leagan al vietii pentru un numar exclusivist de specii. Iar secretul acestui loc n-are de-a face cu pamantul. Svalbardul e guvernat de apa, lumina si temperatura.
