Văzute din aer, dunele arată ca nişte rufe albe întinse la uscat într-o după-amiază cu vânt. De fapt, numele zonei, Lençóis Maranhenses, înseamnă „cearşafurile din Maranhão“, statul de pe coasta tropicală din nord-estul Braziliei unde se găsesc dunele în formă de semilună. Orice nume ar purta, e un deşert magic, cu val după val de nisip alb sclipitor. Bancuri de peşti argintii înoată în ochiurile de apă sclipitoare, verzi-albastre, rămase după ploi. Păstorii mână turme de capre peste dunele impunătoare. Pescarii ies pe mare, călăuziţi doar de stele şi de fantomele vechilor epave. „Parcă suntem într-o lume paralelă“ – spune Carolina Alvite, fostă directoare a parcului naţional de 1.550 km2 creat acum trei decenii pentru a proteja acest ecosistem fără egal. Parcă marea din Bahamas a apărut dintr-odată, ca un miraj, în mijlocul Saharei. Doar că în deşertul acesta mirajul e real. De fapt, în sensul cel mai tehnic, Lençóis nu e un deşert – spune Antonio Cordeiro Feitosa, geograf de la Universitatea Federală din Maranhão.
În regiune cad circa 120 de centimetri de ploaie pe an. Prin definiţie, un deşert are o medie sub 25 de centimetri pe an. Tocmai prezenţa apei face posibil peisajul cu dune. Două râuri din apropiere, Parnaíba şi Preguiças, poartă nisip din interiorul continentului către Atlantic, unde curenţii oceanic îl împing spre vest. O mare parte din sediment sunt depuse pe ţărmul de 70 km al parcului. Aici, în sezonul secetos, mai ales în octombrie şi noiembrie, vântul neobosit de nord-est duce nisipul până la 48 km în interiorul uscatului şi sculptează cât vezi cu ochii dune-semilună înalte de până la 39 de metri. Ochiul lui Cordeiro vede însă şi mişcarea neîncetată din Lençóis Maranhenses. Pe alocuri, dunele înaintează şi cu 20 de metri pe an. „Peisajul se transformă radical cu fiecare ciclu sezonier“ – spune el. An de an, după ce ploile din ianuarie până în iunie umplu văile dintre dune, renasc lagunele. Unele dintre aceste ochiuri de apă au peste 90 de metri lungime şi până la 3 metri adâncime.
La începutul lui iulie, în momentul lor de vârf, lagunele se interconectează când râurile învecinate răzbat printre dune. Astfel, peştii pot migra în lagune, unde se hrănesc cu alţi peşti sau cu larvele de insecte îngropate în nisip. Câteva specii, precum peştele-lup (Hoplias malabaricus), chiar petrec sezonul uscat dormind în noroi, de unde ies când revin ploile. La sfârşitul sezonului ploios, lagunele încep să se evapore în căldura ecuatorială; nivelul apei scade chiar şi cu un metru pe lună. Peştii şi insectele nu sunt singurii locuitori din zonă. În afară de populaţia satelor din jur, 90 de bărbaţi, femei şi copii trăiesc în două oaze dintre dune, Queimada dos Britos şi Baixa Grande, în colibe de nămol acoperite cu frunze de palmier. Ca şi dunele, aceşti oameni îşi schimbă obiceiurile după sezoane.
