Revista National Geographic: Sa avem grija de planeta!

Speranţa de reabilitare stă în păsările transfuge din Ungaria şi din Serbia.

Prin anii 1970, când avea zece ani, Francisc Castiov mergea în fiecare primăvară cu unchiul lui să vadă cele 40-50 de dropii de pe lângă Beba Veche, judeţul Timiş. Se sculau în zori, înhămau caii şi porneau peste tarlale, la întâlnirea cu „doamna câmpiei“. „Unchiu-meu, care era paznic de vânătoare acolo, mă ducea să le văd când «roteau», în mai“ – povesteşte Francisc, un medic veterinar, acum emigrat în Canada. Jocul nupţial al dropioilor i-a fascinat pe toţi cei care au avut norocul să-l privească. Când rotesc, masculii îşi înalţă întâi coada şi îşi trag gâtul spre spate, apoi îşi umflă guşa ca un balon, iar capul aproape dispare. Îşi zbârlesc mustăţile, nişte fire lungi alburii, iar aripile albe sunt răsucite în faţă, până când dropia devine un ghem imens de puf alb. „Pasăre formidabilă şi aproape monstruoasă“, după cum o numea vânătorul Constantin Rosetti-Bălănescu, masculul ajunge adesea la 15 kilograme şi la un metru înălţime. Tot pe atunci veneau însă şi vânători străini, din Franţa şi din Germania, pentru a împuşca dropii în partea de vest a ţării, iar localnicii îi conduceau la locurile ştiute – îşi aminteşte Castiov. Pentru această specie, acum dispărută din România, era începutul sfârşitului.
În anul 1988, un ornitolog din Timişoara primea un telefon urgent de la Bucureşti. Cerinţa era simplă: repopularea României cu dropii.
A urmat o întrevedere în cabinetul unui ministru, iar cercetătorul a înţeles de ce chestiunea nu suferea amânare: pe lângă porci mistreţi şi cerbi, Nicolae Ceauşescu voia să vâneze şi dropii. Pasionat de vânătoare, conducătorul suprem dorea o continuare pentru povestea dropiilor din România. Nu ştia că povestea ajunsese la sfârşit şi că dropiile deja nu mai cuibăreau între graniţele ţării.
Plecând de la nişte statistici de vânătoare, Dan Munteanu, ornitolog şi preşedinte al Comisiei pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii a Academiei Române, estimează că, pe la 1900, în spaţiul ocupat de actuala Românie existau cel puţin 5.000 de dropii. Păsările erau răspândite în Câmpia Română, în partea de nord a Moldovei, Câmpia de Vest şi Podişul Transilvaniei.
În perioada interbelică însă biologii şi vânătorii au observat primele semne ale declinului. În paginile revistelor de vânătoare se vorbea despre dropii ca despre „un vânat ce se pierde“ din cauza „progresului civilizaţiei ce se revarsă peste câmpuri“. Într-adevăr, după 1920, ea nu a mai fost semnalată în Podişul Transilvaniei. Deşi stepa a fost cucerită treptat de agricultură, iar liniştea pustiurilor a fost întreruptă de forfota drumurilor şi a căilor ferate, dropia s-a adaptat traiului în lanurile mari de rapiţă sau de lucernă.
Una dintre primele lovituri date dropiilor a fost reforma agrară din 1921 – consideră Dan Munteanu. Marile proprietăţi, alcătuite din culturi întinse, au fost fărâmiţate în tarlale mici. Peticele rezultate aveau o mulţime de proprietari, astfel încât prezenţa omului pe câmp a devenit comună. Culturile mozaicate nu ar fi fost o problemă gravă pentru dropie dacă ea nu ar fi fost o pasăre atât de bănuitoare, care se simte bine numai în teren plan. De obicei, nu acceptă prezenţa omului la o distanţă mai mică de 250 de metri de ea – explică ornitologul Dan Stănescu, conferenţiar la Facultatea de Chimie, Biologie şi Geografie de la Universitatea de Vest, din Timişoara. Vânătorii îşi făceau vaci din carton sau din lemn şi mergeau tiptil, din loc în loc, „apăraţi“ de imaginea bovinelor, devenită obişnuită pentru dropii, povesteşte scriitorul Gabriel Cheroiu, autor al cărţii O istorie a literaturii cinegetice române.
Dincolo de pierderea habitatului, păsările au avut şi alţi adversari: ţăranii. În timpul iernii, dacă ploua sau cădea lapoviţă, iar apoi era ger şi bătea crivăţul, penele umede îngheţau şi îmbrăcau pasărea într-o crustă groasă, care o împiedica să zboare. Fiind o pasăre specifică stepei, dropia nu are dezvoltată glanda uropigiană, cea care asigură ungerea penelor la păsările acvatice, pentru ca ele să nu se îmbibe de apă. Odată prinse de platoşa de gheaţă, erau omorâte cu bâtele de ţăranii ce cutreierau câmpurile  în căutarea unei surse de hrană în iernile grele. În 22-23 decembrie 1938, sătenii au ciomăgit 740 de dropii în toată ţara, potrivit unui inspector de vânătoare, citat de presa vremii.