Pădurea atlantică din Brazilia rivalizează cu cea amazoniană prin evidenta sa bogăţie de plante şi animale unice, însă apropierea de Rio de Janeiro şi de celelalte oraşe o pune într-o primejdie şi mai mare. Cercetătorii caută acum un răspuns la întrebarea: Poate fi jungla readusă la viaţă?
Aşa este întotdeauna – spune Adriano Chiarello. Ştii că sînt acolo, dar nu le poţi vedea“. Biologul brazilian, expert în conservare, îşi lasă capul pe spate ca un maestru yoghin, ca să scruteze crengile la vreo 30 de metri deasupra noastră, din vîrful unui copac. Undeva în frunzişul coroanei stau ascunşi o femelă de leneş cu coamă şi puiul ei de opt luni. Semnalul regulat al emiţătorului radio de pe zgarda mamei l-a condus pe Chiarello pînă la baza copacului, dar chiar şi tehnologia are limitele sale. Biologul trebuie acum să îi dibuiască pe cei doi în stilul tradiţional: folosindu-şi propriii ochi.
„Dacă nu se mişcă, este posibil să nu-i vedem deloc – suspină Chiarello. Şi problema e că sînt, într-adevăr, nişte leneşi. Petrec ore întregi stînd, dormind, nemişcaţi. Asta fac cam 80-90 la sută din zi: nimic.“
Se freacă la ochi, scutură din cap, apoi se întoarce la poziţia lui de yoghin. „Ia stai... Poate că ocara mea a avut efect. Uită-te acolo, chiar deasupra capului. Stă sprijinită de o cracă.“
Urmăresc degetul lui Chiarello şi disting printre frunze chipul maroniu închis al mamei. Dar ea îşi îngroapă faţa sub un braţ şi se transformă pe loc într-o nucă de cocos mare şi păroasă sau într-un cuib de albine.
„Vezi? Ai văzut cum pot să dispară? – întreabă Chiarello. Pentru mărimea lor, se camuflează formidabil. Şi... ooo! Acum se mişcă!“
Pentru Chiarello, ocazia de a observa un leneş în mişcare este o experienţă extraordinară, un moment biologic unic ce promite deschiderea unor noi perspective.
Puiul de leneş se desprinde din braţele mamei. Se caţără peste ea şi apoi, în joacă – alene – o loveşte peste faţă. Mama nu ripostează în nici un fel. „Nu reacţionează niciodată faţă de pui“ – şopteşte Chiarello, adăugînd că mamele-leneş nici nu se joacă şi nici nu se înfurie pe odraslele lor. În schimb, cu toată viteza unui melc convalescent, mama întinde o mînă spre cea mai apropiată creangă şi ciuguleşte din frunze.
Studenţii lui Chiarello iau notiţe cu fervoare. Ne întindem cu toţii gîturile, sucindu-le încoace şi-ncolo ca să nu scăpăm din ochi cei doi leneşi care înaintează pe ramuri asemeni unor acrobaţi somnambuli pe sîrmă, în căutarea celor mai proaspete frunze. Surprinzător, date fiind cele 7 kilograme ale mamei, ei atîrnă de crenguţele subţiri cît degetul, precum nişte fructe uriaşe, pe jumătate animate.
„Actriţa principală“ a lui Chiarello, după cum o numeşte el plin de afecţiune pe mama-leneş, este vedeta cercetării sale, în parte finanţată de Societatea National Geographic, asupra mamiferelor pe cale de dispariţie din Parcul Municipal São Lourenço, o mică porţiune din jungla atlantică a Braziliei, sau Mata Atlantica, după cum o numesc brazilienii. Ca multe alte mamifere de aici, de la debarcarea primilor marinari portughezi din aprilie 1500 şi pînă astăzi leneşul cu coamă a pierdut suprafeţe vaste din habitatul său originar. Se crede că, pe atunci, Mata Atlantica avea cam 1,4 milioane de kilometri pătraţi, adică aproximativ o cincime din suprafaţa actuală a pădurii amazoniene, la 800 de kilometri către nord-vest. Pădurea ecuatorială cuprindea coasta din dreptul protuberanţei, ca un bot, a actualului stat Rio Grande do Norte şi pînă la graniţa cu Uruguayul. În unele locuri, se întindea pînă la 500 de kilometri sau mai mult în interiorul continentului, cuprinzînd o serie întreagă de tipuri de habitat, de la desişurile de mangrove de pe coastă şi pînă la masive muntoase de circa 900 de metri înălţime, acoperite cu păduri de conifere şi foioase perene.
Ca o prevestire rea, unul dintre primele lucruri pe care le-au făcut navigatorii portughezi a fost să taie un copac. Au făcut din el o cruce şi au ţinut o liturghie, revendicînd ţinutul şi pădurile sale pentru Dumnezeul şi regele lor. În următorii 500 de ani, mulţi alţi copaci au fost doborîţi, iar pădurea s-a transformat în oraşe, mine şi plantaţii de trestie de zahăr, cafea, cacao şi eucalipt – toate specii importate. În prezent, circa 70% din populaţia Braziliei trăieşte pe locul fostei păduri atlantice, majoritatea concentrată în două din cele mai mari trei oraşe sud-americane: Sao Paulo şi Rio de Janeiro. Cu o astfel de istorie a distrugerilor, nu e de mirare că astăzi au rămas mai puţin de 7 procente din pădurea atlantică, fragmentată în multe porţiuni izolate, unele mai mici de 3 hectare. E ca şi cum cineva ar fi rupt un şirag de perle şi ar fi călcat apoi pe fiecare mărgea în parte. Într-adevăr, dintre zonele periclitate din punct de vedere biologic – regiuni ameninţate din lume cu cel mai ridicat endemism, adică cele mai multe specii care nu mai există nicăieri în altă parte –, pădurea atlantică se situează, potrivit organizaţiei Conservation International, printre primele cinci.
