Oamenii de ştiinţă fac o baie rece în necunoscut în îndepărtatul Bazin Canada din Oceanul Arctic.
Rolf Gradinger nu mai are răbdare. Agăţat de balustrada vasului, cu vesta termoizolantă trasă peste un pulover purtat, îşi trece mîna prin barba răvăşită. Şi-a scos din nou căciula tricotată, şi şuviţele grizonate îi flutură în vînt în timp ce contemplă uriaşele sloiuri de gheaţă stratificată ce plutesc pe Oceanul Arctic. Atît de aproape... şi totuşi de neatins.
Este a cincea zi a expediţiei de prospectare ştiinţifică la bordul spărgătorului de gheaţă Louis S. St.-Laurent, aparţinînd Pazei de Coastă Canadiene, iar expertul german încă nu a pus piciorul pe gheaţa oceanului. Mai jos, în timp ce se luptă cu stratul alb – cea mai mare grosime a sa de pînă acum fiind de circa trei metri –, prova vasului scrîşneşte, zăngănind şi gemînd la ciocnirea dintre oţel şi gheaţă. Rolf se apleacă peste parapet ca să vadă cum prora ascuţită se înfige ca o sabie într-un sloi imens, provocînd fisuri care o iau la fugă înainte, ca nişte şerpi speriaţi. Şi aşteaptă momentul cînd căpitanul va anunţa că cercetarea gheţii poate începe.
Aşa s-au petrecut lucrurile pentru Rolf şi alţi 43 de cercetători în timpul călătoriei de 24 de zile şi 2.400 de mile marine – cofinanţată de Programul de explorare a oceanului al Administraţiei Naţionale pentru Ocean şi Atmosferă (NOAA), de Centrul Nipon de Ştiinţă şi Tehnologie Marină şi de Agenţia Canadiană pentru Zone de Pescuit şi Oceane. Misiunea lor comună: să exploreze Bazinul Canada. Îndepărtată, cumplit de geroasă şi acoperită de gheaţă în cea mai mare parte a anului, această porţiune a oceanului atrage mai mult balene, foci şi urşi polari. Doar exploratorii hotărîţi şi dotaţi cu vapoare corespunzătoare pot veni în vizită. Iar o dată ajunşi, constată că nimic nu se obţine uşor.
„Pregătiţi-vă pentru adevărate coşmaruri logistice“ – a avertizat încă din prima zi şefa expediţiei, Fiona McLaughlin, de la Institutul Canadian de Ştiinţe Oceanice (IOS). Cuvintele ei s-au adeverit foarte curînd. La mai puţin de 24 de ore după plecarea din orăşelul canadian Kugluktuk, Louis a făcut stînga-mprejur şi cale întoarsă. Fusese convocat pentru o misiune de căutare şi salvare. Doi pescari inuiţi şi un băiat fuseseră daţi dispăruţi. Echipajul de pe elicopterul navei i-a dibuit pînă la urmă pe cei trei campînd pe o insulă şi totul s-a terminat cu bine. Dar pentru cercetători, o zi întreagă de drum se irosise.
Întorşi pe cursul către Marea Beaufort, membrii echipelor abia aşteaptă să ajungă să lucreze în cele 25 de staţii de cercetare de pe ruta lor. Dar fiecare oprire le oferă un alt joc al aşteptării: să se ridice ceaţa, să se oprească vîntul, să se încheie un studiu ca să poată începe următorul. Vremea capricioasă şi defecţiunile echipamentelor sporesc tensiunea. Toată lumea ştie că sînt prea multe de făcut în timpul alocat. Oceanografii vor să obţină din coloana de apă stratificată a bazinului o mulţime de date despre chimia oceanului şi circuitul apei, în parte pentru a înţelege mai bine legăturile sale cu oceanul planetar. Biologii vor să culeagă probe cu forme de viaţă marină, începînd de la stratul de gheaţă şi pînă la fundul mării. Apele din profunzimea bazinului stau netulburate şi izolate de peste 500 de ani – vechime-record pentru Oceanul Arctic – şi nimeni nu ştie exact ce conţin.
Rolf Gradinger se află aici ca să studieze viaţa din gheaţă. Pînă acum, sloiurile s-au ivit ici şi colo, dar au dispărut repede. Foarte puţina gheaţă plutitoare în sudul Mării Beaufort nu este surprinzătoare în august (îngheţul de iarnă începe în septembrie), dar este totuşi extrem de frustrantă pentru el şi echipa japoneză, care au nevoie de o suprafaţă încăpătoare, cu gheaţă multianuală stratificată de trei metri grosime, pentru a implanta o baliză cu echipamente de monitorizare a oceanului. „Aşa e pe aici“ – spune Fiona, după ce nava a vînat sloiuri toată noaptea, folosind imaginile mereu în schimbare luate din sateliţi. „Gheţurile se tot mişcă, şi noi cu ele.“ În plus, vara, sloiurile pot fi nişte platforme foarte fragile. Gheaţa e ba prea subţire, ba prea instabilă. Pe măsură ce studiul lui bate pasul pe loc, zîmbetul dulce al lui Rolf păleşte. Ocaziile de a ajunge atît de departe sînt rare şi extrem de costisitoare, necesitînd eforturi organizatorice colosale. În plus, există şi o problemă mai mare. Dincolo de dezgheţul sezonier, gheaţa marină din această regiune pare să dispară.
Nu există un consens privind dimensiunile dezgheţului. Datele sosite de pe submarine sugerează că gheaţa arctică s-a subţiat cu 40 la sută în ultimii 30 de ani. Cercetătorii glaciologi estimează o subţiere de pînă la 15 procente din suprafaţă şi afirmă că, măcar în parte, la originea problemei sînt ciclurile naturale. Dar puţini specialişti neagă faptul că, în ceea ce priveşte gheaţa, tendinţa generală este de scădere. Iar efectele se amplifică repede. Pe măsură ce o parte tot mai mare din ocean este lichidă, suprafaţa absoarbe tot mai multă lumină de la soare, accelerînd rata de topire.
Pentru animalele şi oamenii care îşi au locuinţa şi terenul de vînătoare pe gheaţă, veştile sînt dintre cele mai proaste. Între timp, cercetătorii se luptă cu fenomenele complexe legate de topirea calotei polare, precum încălzirea globală şi un sistem de înaltă presiune de deasupra Arcticii – una dintre fazele Oscilaţiei Arctice (vezi harta de la pag. 94-95). Acest sistem s-ar putea modifica, transformînd actualele ierni blînde din Europa într-unele năprasnice şi afectînd agricultura, consumul de energie şi turismul. Orice s-ar întîmpla – spune Rolf –, „nu există îndoială că gheaţa se modifică, ceea ce înseamnă că munca mea nu suferă amînare“.
În sfîrşit, Louis opreşte scrîşnind, cu botul cufundat în gheţuri, iar Rolf şi echipa lui îşi pun costumele de supravieţuire şi îşi trag ghetele termale peste ciorapii de lînă. Sînt înghesuiţi într-o cuşcă de oţel, coborîţi cu macaraua şi eliberaţi pe gheaţă. Dedesubtul lor se află 2.700 de metri de ocean întunecat, dar prezenţa uriaşei nave roşii le dă o anumită siguranţă, ca de altfel şi cea a vînătorilor inuiţi John Alikamik şi Joseph Illasiak, care, înarmaţi cu puşti, scrutează orizontul după urşi polari.
Debarcă şi o echipă de scafandri. Ca nişte foci negre, zvelte, în costumele lor etanşe, ei se duc la marginea gheţii şi se aruncă în apă, îngreunaţi de camerele video şi echipamentul de cules probe. În timp ce Rolf va lucra la suprafaţa gheţii, ei vor analiza şi vor cataloga complexele ei dedesubturi.
Rolf, greoi, se îndepărtează de navă pentru a colecta probe de gheaţă. Se luptă să amplaseze sonda, forează, îngenunchează ca să scoată din tub proba în formă de ţurţure şi trece la amplasamentul următor. Mai tîrziu, în laboratorul comun de pe navă, va tăia, topi şi testa fiecare mostră, în căutare de microorganisme. Soţia lui, experta în ecologie Bodil Bluhm, videază probele culese dintr-o băltoacă albastră (formată pe suprafaţa gheţii). Ceilalţi măsoară salinitatea, luminozitatea şi substanţele nutritive, ghemuiţi în costume portocalii ca nişte astronauţi ce sondează suprafaţa unei planete albe, pline de cratere.
Revigorat de munca trepidantă, Rolf devine vorbăreţ. „Nu există nimic mai surprinzător decît animalele care sînt specializate să trăiască în gheaţă, în şase luni de întuneric – spune el. Gîndeştete cum ar fi să laşi o plantă în congelator, cu uşa închisă, o jumătate de an, cam despre asta e vorba. Dar cumva viaţa a găsit o cale să-şi păstreze sănătatea, chiar în pofida acestor condiţii. Probele de gheaţă pe care le luăm noi de aici sînt pline de viaţă. Pentru mine e în continuare ceva incredibil.“
