Cum se întrec tigrii, căutătorii de aur şi revoluţionarii înarmaţi să supravieţuiască în „Valea Morţii“ din Myanmar.
Zgomote asurzitoare mă asaltează prin plasa de ţînţari. Îmi ia cîteva secunde să mă dezmeticesc. În ultima mea călătorie aici, mă trezeau strigătele matinale ale gibonilor, şuieratul îndepărtat al elefanţilor şi glasul răguşit al păsărilor-rinocer. Acum, pe măsură ce capul mi se limpezeşte, recunosc hîrîitul motoarelor de camion şi ţăcănitul înfundat al pompelor de apă. Prin obloanele deschise ale colibei mele zăresc în depărtare verdeaţa pădurii tropicale. Sîntem încă în pitorescul sătuc Shingbwiyang, care adăpostea cîndva numai cîteva sute de suflete, în adîncul Văii Hukawng din nordul Myanmarului – fosta Birmanie. Dar goana după aur, care a început în anul cît am lipsit, a adus mii de oameni care viermuiesc în aceste locuri îndepărtate. Nu la asta mă aşteptam.
Ca director pentru ştiinţă şi cercetare al WCS – Societatea pentru Conservarea Naturii –, scopul meu este să explorez şi să încerc să protejez ultimele locuri sălbatice ale lumii. De aceea m-am întors în Valea Hukawng. După ce un prim studiu a arătat că zona este bogată în tigri şi alte animale sălbatice, în aprilie 2001, Departamentul Pădurilor din Myanmar a creat un vast sanctuar pentru faună, într-un sector nelocuit al văii. Cîteva luni mai tîrziu, guvernul a ridicat ştacheta. Îmi amintesc şi acum ce şoc am avut cînd colegul meu Saw Tun Khaing m-a sunat la New York să-mi dea vestea.
„Vor să tripleze dimensiunile sanctuarului! Vor să propună ca întreaga vale să devină prima rezervaţie de tigri din ţară – mi-a spus Khaing la telefon.
Şi vor ca noi să-i ajutăm să ducă proiectul la bun sfîrşit.“ De cînd am început eu să lucrez cu guvernul din Myanmar, în 1993, nimeni nu propusese vreodată ceva de proporţii atît de mari. Cu cei 20.000 de kilometri pătraţi – aproape cît statul Vermont – Valea Hukawng ar fi cea mai mare rezervaţie de tigri din lume.
Plimbîndu-mă însă prin satul Shingbwiyang, ideea de a crea aici o rezervaţie mi se pare copleşitoare. Khaing, fost oficial al Departamentului Pădurilor din Myanmar, iar acum coordonatorul programului WCS în Myanmar, mă însoţeşte vreun kilometru de-a lungul unei zone defrişate. Intrăm într-un talmeş-balmeş de clădiri şi copertine destinate căutătorilor de aur. Pe un teren noroios, unde măsurasem cîndva urme de elefant şi de tigru, tarabagiii vînd acum medicamente, unelte şi îmbrăcăminte. O muzică discordantă urlă din difuzoarele unui bar karaoke, în timp ce noi trecem pe lîngă restaurante, cafenele şi o frizerie în care se face şi masaj, se joacă şi biliard. Pretutindeni se văd cîntare pentru aurul cu care se plăteşte orice.
Cînd WCS a făcut primul său studiu, în 2000, cea mai mare parte a văii de-abia dacă era populată. Da, în sezonul uscat oamenii din satele apropiate veneau în pădure ca să cearnă nisipul în căutarea aurului sau ca să adune rattan, bambus şi aloe. Dar puţini rămîneau mai mult timp. Apoi, tocmai cînd Departamentul Pădurilor punea bazele sanctuarului, o altă ramură a guvernului reconstruia podurile luate de ape, care ţinuseră valea izolată timp de decenii. Rezultatul? Zeci de mii de oameni au invadat valea în căutare de aur. Mulţi dintre cei care iniţial veniseră doar ca să se îmbogăţească au defrişat teren şi s-au hotărît să rămînă. Porţiunea de şosea deschisă de curînd, care duce de la Shingbwiyang la oraşul Tanai – un drum de 70 km, care cîndva mi-a luat cinci zile să-l fac –, e acum aglomerată cu camioane încărcate pînă la refuz cu provizii, canistre cu benzină şi ţevi de PVC. Recoltarea rattanului s-a accelerat. După unele estimări, cantitatea existentă în sălbăticie va fi epuizată în mai puţin de doi ani. Puştile au înlocuit arcul cu săgeţi, cîndva armă predilectă, iar pescuitul cu dinamită devastează apele altădată pline de peşte.
La o mină de aur din apropiere, am ocazia să văd ce-i cu toată agitaţia asta. „Vezi unde calci“ – îmi spune Myin Yang cînd tocmai mă oprisem la marginea unui puţ adînc de 15 metri. „Să nu cazi.“ Este soţia unui funcţionar local de la Departamentul Pădurilor, care a concesionat terenul acesta de la guvern. „Vezi ce-am găsit ieri?“ Întinde mîna, arătîndu-mi mîndră o biluţă de aur strălucitor, mare cît un bob de mazăre. Face 12 dolari şi jumătate; profitul lui Myin va fi doar o parte din această sumă. Totuşi, de vreme ce mulţi birmani cîştigă doar în jur de un dolar pe zi, e clar că are motive de bucurie.
Privirile îmi alunecă de pe aur spre fundul puţului. Doi muncitori acoperiţi de noroi se chinuie să stăpînească un furtun cu jet de apă puternic, care mănîncă din pămînt, adîncind şi lărgind craterul chiar sub ochii mei. Khaing mă bate pe umăr şi îmi arată cu degetul. Un peisaj despădurit, steril, împînzit cu puţuri precum cel de la picioarele noastre, se întinde cît vezi cu ochii. Pîraiele care curg în zonă sînt pline cu apă maronie, mîloasă, otrăvită de cianura şi mercurul care se folosesc pentru extragerea aurului din sedimente. Intru cu Khaing într-un local din apropiere şi cerem cîte o cola. De un căprior de lîngă bucătărie atîrnă o pereche de picioare de animal. Sînt de la un mistreţ, prada favorită a tigrilor. Khaing îmi spune că oferta afişată la intrare include carne proaspătă de cerb sambar şi mistreţ, la preţuri mai mici decît cea de pui sau de porc. Pare îngrijorat.
„Mai crezi că avem şanse să facem rezervaţia asta de tigri?“ – mă întreabă dintr-o dată. Şi eu mă întreb acelaşi lucru.
