Un nume poate spune multe despre un loc sau poate să nu însemne nimic. Olympic spune multe.
Spune că aici, pe culmile excelenţei, se află campionul. Era tocmai potrivit pentru cartografi să împrumute adjectivul din mitologie şi să-l aplice acestei peninsule, care pătrunde ca un pumn în Oceanul Pacific, la extremitatea vestică a SUA. Şi dacă acest cuvînt se potriveşte peninsulei, de ce să nu fie preluat şi de parcul naţional de aici, dominat de Muntele Olympus, botezat după sălaşul zeilor greci?
Parcul în sine este un sălaş al zeilor. Peste 350.000 de hectare de piscuri îngheţate, păşuni alpine, rîuri repezi şi lacuri glaciare, coloane de stîncă înfăşurate în ceaţa mării sau lagune alimentate de flux; un sanctuar pentru somonii care-şi depun icrele şi pentru elanii în rut; o pepinieră de brazi, molizi şi tuia care domină o pădure luxuriantă, la fel de spectaculoasă ca o pădure ecuatorială. Pentru asta poţi fi recunoscător unui dar al naturii şi unui act de voinţă umană. Darul este apa. În larg, curentul cald Kuroşivo (Curentul Japoniei) încălzeşte aerul, influenţînd vremea. Norii de furtună năvălesc spre ţărm. Obligaţi de versantele Munţilor Olympic să urce, norii se răcesc, pierzîndu-şi capacitatea de a reţine umezeala şi lăsînd să cadă multă ploaie şi zăpadă. Partea de vest a peninsulei se bucură de o cantitate anuală de precipitaţii mai mare decît oricare alt loc din SUA, fără Alaska şi Hawaii o medie de 340 cm în interiorul uscatului şi peste 500 cm, în cea mai mare parte zăpadă, în jurul vîrfului de 2.428 m al Muntelui Olympus, cel mai înalt punct al peninsulei.
Fără această situaţie, în care norii formaţi pe ocean să fie obligaţi să dea piept cu munţii de coastă, care se ridică practic direct din apă, aici n-ar exista nici gheţari (sînt peste 60), nici torente permanente, ar fi probabil mai puţini somoni şi nici pe departe un strat atît de gros de pămînt, bogat în aluviuni, care să hrănească nemaipomenitele conifere. Aceasta este contribuţia naturii. Dar fără intervenţia unor oameni hotărîţi să protejeze aceste resurse de exploatarea comercială, Parcul Olympic n-ar exista.
Cei care vin aici pentru prima dată sînt copleşiţi de diversitatea la care au acces. „Ai parte de trei experienţe total diferite la preţul unui singur parc“ a spus o tînără, sosită într-o zi ploioasă în Valea Quinault. „Munţi cu crestele zimţate, plaje sălbatice şi, între ele, această spectaculoasă pădure luxuriantă; la toate se poate ajunge în aceeaşi zi dacă nu te îndepărtezi prea mult de maşină“. Cei care totuşi se îndepărtează au plajele, munţii şi pădurea doar pentru ei. Nouăzeci şi cinci la sută din Parcul Olympic e în sălbăticie bine de tot, avînd în vedere că la numai 60 km se află un oraş american important, Seattle. Autostrada 101 delimitează parcul din trei părţi. O duzină de drumuri, unele neasfaltate, se ramifică din ea în pădure pe distanţe scurte, apoi se continuă cu drumuri forestiere. Dincolo de ele, 1.000 km de poteci se întind ca o dantelă prin sălbăticie.
Cîndva, demult, întreaga peninsulîa fost complet sălbatică, patrie, timp de cel puţin 10.000 de ani, pentru amerindieni. Astăzi, descendenţii lor locuiesc în cea mai mare parte de-a lungul coastei, în comunităţi tribale, încercînd să conserve culturile makah, klallam, quileute, quinault, hoh şi skokomish.
Primul european care a zărit peninsula a fost probabil Juan de Fuca, navigatorul grec care, călătorind spre Spania în 1592, a crezut că a descoperit o cale pe apă ce traversa Lumea Nouă spre est, pînă la Oceanul Atlantic. În schimbul acestei erori de înţeles a lui Juan, ne-am ales cu strîmtoarea ce-i poartă numele. Însă pentru explorări în interiorul muntos al peninsulei, acestea urmau să-l mai aştepte timp de trei secole pe locotenentul american Joseph O’Neil, a cărui ascensiune prin hăţişuri de la Port Angeles la Creasta Hurricane în 1885 i-a luat o lună întreagă (un drum te duce acum pînă acolo în mai puţin de o oră). Se crede că O’Neil a fost primul nonindian care a păşit aici şi tot primul care a avansat ideea Parcului Naţional Olympic.
Dar înainte de a putea exista un parc, a existat o rezervaţie forestieră, întemeiată de preşedintele Grover Cleveland în 1897 şi bazată pe propunerea ca, de acum înainte, pe circa 900.000 de hectare mai mult de jumătate din suprafaţa peninsulei defrişările în scopuri comerciale să fie drastic restricţionate. După cum s-a dovedit, „de acum înainte“ a durat numai trei ani, după care succesorul lui Cleveland, William McKinley, plecînd urechea la lamentările baronilor cherestelei, a repus o treime din teritoriul rezervaţiei pe domeniul public, larg deschis oricui voia să se servească. Iar acesta a fost doar începutul unei lungi încleştări peninsulare între cei care preferau coniferele lor înălţate spre cer şi cei care le voiau doborîte, orizontal-vandabile.
Venit la putere după McKinley şi anulînd actul lui de generozitate Theodore Roosevelt a invocat, în 1909, Legea antichităţilor pentru a transforma o parte din rezervaţia forestieră în Monumentul Naţional Muntele Olympus. Dar ideea nu era numai de a salva brazii de la tăiere. T.R spera să apere şi elanii de Ordinul Binevoitor şi Protector al Elanilor, ai cărui membri îşi atîrnau brelocuri din incisivii acestor animale la buzunarul de ceas.
