Martori la surfingul hipopotamilor
Hipopotamul de Crăciun
Cînd am stat prima dată pe o plajă din Gabon, mi-am dat jos hainele şi m-am gîndit la ce aş putea scrie acasă: „Nu-ţi face griji pentru mine, mamă, sînt OK. Să nu vii să mă cauţi , n-o să mă mai vezi vreodată.“ Era în dimineaţa de Crăciun, acum zece ani. Şi iată-mă din nou pe aceeaşi plajă, unde hipopotamii se lasă duşi de val şi bivolii fac plajă. Pe jumătate dezbrăcat, stăteam lungit în faţa cortuleţului meu, privind cît vezi cu ochii pe malurile a ceea ce e acum Parcul Naţional Loango şi întinderea imensă a Atlanticului, gîndindu-mă: „Cum se poate ca tocmai tu, Fay, neisprăvitule, să ai şansa să pierzi vremea pe aici?“
Eram mai mulţi. Nick Nichols, soţia sa, Reba Peck, şi cei doi băieţi, Ian (22 de ani) şi Eli (14), împreună cu vechea noastră prietenă Jane Sievert şi fiica ei, Malia, în vîrstă de şapte ani. Tabăra noastră era aşezată pe un petic de iarbă şi rogoz păscut mărunt, în mijlocul unei pădurici de manilkara şi de palmieri hifene. Cînd noi, oamenii, dormeam, elefanţii şi bivolii sălbatici africani veneau în luminiş să se hrănească. Ţestoasele marine măslinii îşi băgau capul în apă, rumegînd algele care cresc pe recifurile de coastă, iar tarponii se rostogoleau cu valul, în timp ce delfinii cu cocoaşă şi rechinii-taur patrulau la marginea ţărmului. Acest petic de pămînt de pe istmul Moubani e chiar lîngă plaja unde acum trei ani, după o lungă călătorie, scăpaţi de desişul pădurii, am ieşit la lumină. Azi, Jane, Malia şi cu mine avem un plan mult mai modest; ne-am decis să mergem cu caiacul în sus pe braţul Moubani, care şerpuieşte vreo 5 km pe continent, printre mangrove. Ieri am văzut urme de hipopotam ieşite din mare, luînd-o pe canal spre interior şi ne-am gîndit că l-am putea găsi pe acolo, în vreo răstoacă.
Trecuse un an de cînd preluasem Operaţiunea Loango, un parteneriat între Societatea pentru Conservare şi Dezvoltare, o companie de ecoturism fondată de Rombout Swanborn, un vizionar olandez, şi angajatorul meu, Societatea pentru Conservarea Vieţii Sălbatice (WCS). Scopul este acela de a dezvolta o bază economică pentru Parcul Naţional Loango (locuri de cazare, safariuri, pescuit sportiv, plimbări pe mare pentru a admira balenele şi ţestoasele) şi de a asista Guvernul Gabonului în administrarea parcului. Proiectele noastre de conservare (pe care le-am numit „operaţii“), includ urmărirea prin satelit a elefanţilor, studierea balenelor, prevenirea braconajului şi a pescuitului ilegal, monitorizarea ţestoaselor, curăţarea plajelor şi inspectarea zilnică a parcului. În timp ce Jane, Malia şi eu împingeam caiacul de la mal, un stîrc uriaş, locuitor al lagunei, stătea în apă pînă la genunchi, nemişcat, pîndind cu orele un chefal sau un pui de tarpon. Cînd am trecut pe lîngă el, şi-a deschis aripile enorme (225 cm anvergură) şi a decolat ca un jumbo jet, încet şi maiestuos.
Am vîslit de-a lungul limbii înguste de pămînt care separă Atlanticul de lumea ascunsă a lagunei şi am intrat în partea cealaltă a braţului întunecos şi mărginit de mangrove. Apa era un amestec de turcoaz şi negru. În timpul fluxului, oceanul se revarsă peste limba de pămînt în lagună, împingînd apa neagră, plină de tanin, înapoi, în amonte.
Mangrovele de aici sînt copaci viguroşi, rădăcinile ca nişte picioroange formînd o încîlceală impenetrabilă, ca un hidos , sau poate fermecător , loc de joacă pentru copii. Am trecut de un mic petic de iarbă rasă cu o noapte înainte de hipopotam. Acum, locul era ocupat de egrete, de fluierari cu picioare verzi şi de pasărea ogorului (o specie ciudată nocturnă, de ţărm, ceva între lişiţă şi ploier), care ori vînează insecte, ori moţăie stînd în picioare.
Am vîslit pe lîngă mal ca să urmărim crabii de mangrove, care populează rădăcinile înalte. Fiinţe mici şi desăvîrşite, aceştia arată ca nişte micuţe cutii de abanos sculptate, cu incrustaţii galbene şi purpurii. Chiar sub linia fluxului, erau grămezi de scoici albe , stridii delicioase, înghesuite în straturi groase pe fiecare rădăcină de mangrovă. M-am gîndit la satul care existase la gura lagunei pînă acum vreo sută de ani. Era cea mai nordică aşezare a regatului Loango, a cărui capitală era în apropiere de Fluviul Zair, la vreo 400 km spre sud. Oamenii din Loango veneau aici pentru lemnul de padauk (preţuit pentru esenţa sa tare şi culoarea roşu intens), pentru fildeş şi pentru a strînge sclavi din triburile vecine. După abundenţa de cochilii de scoici, e clar că stridiile au furnizat sătenilor o sursă stabilă de hrană pentru multe generaţii. Mi-i imaginez pe puştii dezbrăcaţi care vîsleau în susul rîului Moubani în pirogile lor, adunînd stridii şi prinzînd peşte şi crabi de uscat.
E foarte probabil că în trecut se vîslea în condiţii la fel de perfecte ca şi acum , o briză uşoară care bate dinspre ocean, norii cumulus care filtrează soarele (nu mai mult de 27oC) şi nici măcar urmă de muscă ţeţe. În timp ce coteam brusc, urmînd meandrele care ne conduceau spre interior, caiacul nostru lăsînd o dîră argintie pe suprafaţa întunecată a apei, cîţiva lilieci care se hrănesc cu fructe au stîrnit o pasăre mare. Ne-am aşezat astfel încît să vedem cît mai bine pasărea şi am dat cu ochii de ceva care semăna cu un clovn prea împopoţonat şi care avea un cioc ascuţit. Pieptul său era brun ruginiu intens, gîtul, alb strălucitor, iar spatele şi aripile erau de un brun crocant. Dar ochii: ah, ce ochi! La o pasăre de mărimea unui corb, ochii erau la fel de mari precum ai omului, încercuiţi cu cîte un inel alb gros. Asta a fost cea mai minunată pasăre văzută de mine vreodată. Consultînd Ghidul păsărilor din Africa de Vest, de Nik Borrow şi Ron Demey, am aflat că pasărea e un stîrc de noapte african. „Predominant nocturnă; retrasă şi foarte timidă în cursul zilei“ , spune ghidul. O explicaţie cu greu acceptabilă pentru o astfel de nestemată. Autorii ar fi trebuit să adauge: „Încă un produs al naturii puţin cunoscut şi incredibil de frumos, care poate fi oricînd văzut în Parcul Naţional Loango.“
Înaintînd, am ajuns într-un loc lipsit de mangrove , potecă făcută de elefanţii care traversau limba de pămînt , ca o cale de intrare care ducea direct în inima desişului. Am observat o pată albăstrie în apa puţin adîncă şi, uitîndu-mă mai atent, mi-am dat seama că era aripioara dorsală, în toată splendoarea, a unui mascul mare de guvid. Trebuie să fi cîntărit vreo 200 de grame. Ca şi elefantul de mare, aceşti peşti amfibii uimitori duc lupte grozave pentru teritoriu. Cînd se-ncinge bătaia, ei îşi etalează înotătoarea dorsală, aproape ca a unui peşte-evantai, cu aspectul intimidant al petelor albastre irizante.
Totuşi acest individ nu era prins într-o luptă cu un rival, ci în cleştii unui prădător, un crab albastru. Aceşti ucigaşi cu opt picioare se îngroapă în nisip şi aşteaptă peştii să treacă pe deasupra. La momentul potrivit, haţ! , ca o capcană de şoareci , prada este prinsă în cleştii ascuţiţi ca nişte ace. I-am mai văzut pe aceşti crabi prinzînd peşti micuţi, dar niciodată ceva atît de mare ca acest guvid. Acesta era încă viu, dar aproape inert, de-abia zvîrcolindu-se. M-am aplecat să fac o poză, ceea ce trebuie să fi distras crabul. S-a relaxat o fracţiune de secundă, iar guvidul zvîcni din coadă şi dispăru de acolo. Rămas cu cleştii goi, crabul se îngropă în nisip şi se făcu nevăzut.
