Revista National Geographic: Sa avem grija de planeta!

Sute de proiecte de hidrocentrale ameninţă să sacrifice râurile de munte din România pe altarul energiei verzi. Cât este de rentabil?

Trecem în viteză pe coama Barajului Vidraru, care în 1965 a creat un uriaş lac de acumulare, dând peste cap dramatic ecosistemele de pe Argeş. Toate marile hidrocentrale din perioada comunistă au costat din greu mediul, sacrificând habitate şi dereglând sistemul hidrologic. Datorită lor, România a beneficiat însă de energie curată şi ieftină, cam o treime din consumul ţării, şi în 2010 a şi depăşit pragul de electricitate din surse regenerabile fixat de Uniunea Europeană. Acum însă mă îndrept spre zona alpină a Munţilor Făgăraşului, unde un nou val de betoane se abate asupra râurilor Capra, Buda şi Otic.
Şi nu doar asupra lor: la ora actuală, există 297 de avize de amenajări hidroenergetice emise de Agenţia Naţională Apele Române pentru 536 de microhidrocentrale. Pentru alte 73 de râuri există solicitări de avize. Dacă aceste avize primesc şi autorizaţia de mediu, se trece la construcţie.
Primul contact cu realitatea acestor proiecte îl am pe şosea, unde din camioane se descarcă nişte conducte cu diametrul de 1,2 m, „cât să înghită toată apa“ – după cum spune ghidul meu, Ovidiu Mihuţ, profesor din Curtea de Argeş, a cărui pasiune pentru pescuit l-a făcut principalul apărător al acestor râuri. Mă uit la conductele stivuite pe mal, mă uit la pârâiaşul lăsat de secetă în albie şi înclin să-i dau dreptate. Captarea începe sus, în munte, cu conducte de 70 cm, şi continuă cu aceste elemente gigant. Ele sunt deja aşezate în albie şi acoperite cu prundiş. Iar din debit, potrivit avizelor semnate de toate autorităţile de mediu, va rămâne 19%.
„19% e o bătaie de joc – spune Teodor Nalbant, specialistul ihtiolog care m-a însoţit pe traseu şi care se uită dezolat la apa tulbure, scoasă din cursul ei şi înghesuită pe jumătate din albie. Mi se pare un dezastru, aici a rămas practic doar scheletul râului, pietrele. Adio păstrăvi!“ – adaugă el. Continuăm să urcăm, oprindu-ne pe poduri pentru a privi betonul aruncat direct în mijlocul râului, urmele de şenile sau utilajele lăsate în apă. E sâmbătă, azi nu se lucrează.
Profesorul Nalbant intră în apa rece să culeagă probe şi să facă fotografii subacvatice, care la analiză vor arăta o sărăcire a faunei şi a stratului de alge fixat pe pietre – adică a sursei de hrană pentru peşti. Apoi urcăm până la prima captare, acolo unde Buda primeşte ca afluent Pârâul Mircea.
Aici albia nu mai e scurmată, începutul de conductă e urcat pe nişte suporţi, pe mal, iar râul e în starea lui naturală: lat, puţin adânc şi limpede, clipocind tihnit în soare. Mihuţ îmi arată chiar un păstrăv aşteptându-şi hrana la umbra unei pietre.

„Aşa ceva n-am crezut vreodată că se poate întâmpla şi că poţi asista luni de zile la introducerea de conducte în albia minoră, în plin sit Natura 2000, fără să facă nimeni nimic! E ca şi cum la New York te-ai apuca să faci locuinţă în Central Park“ – exclamă Ioan Gherheş, preşedintele Asociaţiei Române de Mediu (ASRM). Chiar în timp ce el şi colegii săi din ASRM protestau împotriva modului brutal în care se desfăşurau lucrările, iar pescarii chemau presa să ia notă de masacrarea râurilor, Administraţia Bazinală de Apă Argeş-Veda a emis un nou aviz, „modificator“, care menţionează, pentru prima dată, conducte îngropate în albie – deşi legea interzice afectarea albiei. Suprema autoritate de control, Garda Naţională de Mediu (GNM), n-a avut obiecţii: „Colegii de la Apele Române ne-au demonstrat că lucrările se desfăşoară conform avizelor pe care le-au eliberat“ – mi-a spus pe un ton tăios comisarul GNM, Silvian Ionescu. Dar cine apără râurile de avize? Ministrul mediului, ultima instanţă în acest caz, nu a răspuns cererii de interviu şi nici întrebărilor trimise în scris de National Geographic.
Rezervaţia Natura 2000 Munţii Făgăraşului, sit de interes comunitar, conservă 23 de habitate şi 34 de specii. Dar pentru ca ele să supravieţuiască e nevoie de buna funcţionare a tuturor componentelor ecosistemelor.
Pentru o investiţie aici, legea cere nu unul, ci două studii de mediu. Autorităţile s-au mulţumit doar cu unul, iar noi nici pe acela n-am reuşit să-l obţinem decât după săptămâni de insistenţe, în care am fost anunţaţi că studiul e „secret“, cu toate că legislaţia românească pune accent pe transparenţă în deciziile de mediu. Ovidiu Mihuţ s-a plâns că „29 de asociaţii de pescari din ţară au solicitat studiul de impact de mediu şi nici măcar nu au primit un răspuns“.
Chiar înainte ca revista să plece la tipar, am primit totuşi studiul şi i l-am arătat lui Nicolae Găldean, biolog, prorector al Universităţii Ecologice din Bucureşti, care s-a declarat „jenat“ de un asemenea document: „Din punct de vedere biologic, ecologic, e irelevant, nu tratează fauna acvatică de nevertebrate, ca şi cum n-ar exista, deşi ea constituie hrana peştilor – a spus Găldean, a cărui universitate este ea însăşi custode pentru un sit Natura 2000. Se vede limpede că secţiunea de biodiversitate nu este făcută de un profesionist. Metodologia e sărăcuţă, ca să nu zic ridicolă, sunt descrieri inutile de specii, liste de habitate fără o evaluare a stării de pe teren.“
Studiile de impact asupra mediului plătite de bene-ficiar şi care ajung invariabil la concluzia că investiţia nu produce niciun efect advers sunt o problemă de sistem. O alta – după cum spune Orieta Hulea, expert pe probleme de ape la World Wide Fund for Nature (WWF) România – e faptul că „la noi, analiza cost-beneficiu din studiile de fezabilitate nu integrează şi costurile de mediu (pierderi de specii, de habitate, procese naturale). Dacă ele ar fi luate în calcul, justificarea lucrării ar avea de suferit.“
La ora aceasta, autorităţile încearcă să demonstreze cu hârtii că amenajarea celor zece hidrocentrale nu afectează cu nimic zona protejată. Mai mult – spune investitorul –, proiectul asigură debitele ecologice conform normelor, are scări de peşti pentru migrarea faunei şi va genera energie verde cât pentru 25.000 de gospodării, evitând emiterea a circa 30.000 de tone/an de CO2 în atmosferă.
Îl vizitez pe Nicolae Găldean la laboratorul de biologie acvatică de la Universitatea Ecologică, unde, în faţa unui perete plin de cărţi de specialitate şi a unui reşou de pe care abureşte ademenitor un ibric cu cafea, îl ascult povestind despre râurile de munte. Oricât i-ar plăcea energia verde, cercetătorul nu vede amenajările hidroenergetice ca pe nişte activităţi inofensive pentru mediu.
Micile hidrocentrale – explică el – fragmentează habitatele celei mai bogate faune de nevertebrate acvatice din ţară, inclusiv specii vechi, care se mai găsesc doar în râurile de munte; afectează habitatele riverane, compuse din plante iubitoare de apă, cu insectele care depind de ele, păsările care se hrănesc cu insectele etc.; produc efecte în amonte, prin schimbarea regimului de curgere şi a ratei de sedimentare şi prin apariţia unor acumulări de mâl care schimbă structura faunei; reduc debitele, ducând la secarea bălţilor temporare – habitat pentru broaşte, tritoni şi alte specii protejate – şi afectând malurile, importante filtre de protecţie. „Într-un râu de munte, fiecare bolovan înseamnă un habitat“ – conchide Găldean.
„Râurile de munte sunt ameninţate, e un întreg sistem care dă apă la moară acestor proiecte de energie – explică Mircea Vergheleţ, directorul Parcului Naţional Piatra Craiului. Am reuşit să oprim asemenea iniţiative în Piatra Craiului, la Grădiştea Muncelului-Cioclovina, în Munţii Rodnei, unde au fost 7-8 proiecte şi unul singur acceptat, la Domogled-Valea Cernei, unde Cerna e şi aşa vai de capul ei, în Munţii Maramureşului; în Retezat nu mai spun…“

Text: Domnica Macri

Vezi articolul integral în revistă