Sub un cer fără nori, în cea mai secetoasă perioadă a anului în Botswana, cînd ploaia este atît o amintire ce păleşte, cît şi o promisiune vagă, Delta Rîului Okavango este inundată.
Provocată de precipitaţiile căzute la 800 de km şi două ţări depărtare, în ţinuturile înalte din Angola, viitura şerpuieşte în josul Rîului Okavango şi se împrăştie în deltă, umplîndu-i lagunele şi canalele, revărsîndu-se mai departe pentru a-i inunda lunca. Într-un ţinut ofilit de secetă, acest dar de apă este ca un balsam şi întreaga natură se trezeşte la viaţă.
Miracolul se petrece lent, pentru că această parte a sudului Africii e atît de plată, încît durează trei luni ca viitura să ajungă în deltă şi încă patru luni pentru a-i traversa lungimea de 250 km. Totuşi, pînă ce forţa sa se domoleşte, inundaţia a mărit zonele mlăştinoase ale Rîului Okavango de două sau de trei ori, dînd naştere unei oaze cu dimensiuni de pînă la jumătate din Lacul Erie, la marginea Deşertului Kalahari.
Viitura se deplasează pe mai multe fronturi, ca trupele unei armate. Am prins viitura într-o zonă unde P. J. Bestelink şi soţia lui, Barney, erau la un safari călare. P. J. urmase avansarea inundaţiei într-o cîmpie cu vegetaţie ierboasă, dintre două sisteme de canale, Matsibe şi Xudum. Apa s-a prelins peste peisajul pîlpîind de căldură, ca o limbă argintie. La doar cîţiva metri înapoia vîrfului limbii, mici peşti se răsuceau purtaţi de curenţi – înaintaşii unei hoarde ce îşi depune icrele, care în scurt timp vor transforma lunca într-o creşă piscicolă.
Elefanţi masculi au sosit dinspre sud. S-au îndreptat greoi spre fîşia crescîndă de apă, adulmecînd, cu trompele ridicate ca un S, dulcele elixir. Stînd pe marginea apei, animalele însetate au sorbit-o cu trompele şi apoi au împroşcat-o în guri, fără a risipi nici măcar o picătură.
Pe măsură ce apa infiltrată era absorbită de frunzele tulpinilor de iarbă uscate, ea declanşa trezirea broaştelor, aflate în stare de adormire în condiţii de secetă. Au început imediat să orăcăie, unele scoţînd sunete ca nişte detectoare de substanţe radioactive, altele nişte clinchete precum clopoţeii de sticlă. P. J. spunea că şi somnul cu moţ poate supravieţui o perioadă de uscăciune temporară, îngropîndu-se în mîl. Cunoştea un loc unde s-a întîmplat aşa, o baltă întinsă şi puţin adîncă, ce deseori se usca în săptămînile dinaintea sosirii inundaţiilor.
„Am venit prea tîrziu“ – a spus P. J. pe cînd ajungeam în centrul bălţii. Mîlul se uscase şi era presărat cu schelete de somni cu moţ. Unii dintre aceştia ar fi cîntărit aproape 10 kg. Păsările marabu, cunoscute şi ca păsări-sanitar, ciuguleau printre oase, în căutarea resturilor de carne. Unda de viitură se afla la un kilometru depărtare şi în scurt timp avea să transforme locul într-o întinsă lagună, dar nu ajungea la timp pentru a salva somnii cu moţ de la moarte prin deshidratare. Craniile lor boante, fără ochi şi uscate, întăreau adevărul suprem al deltei: apa înseamnă viaţă.
