Un amestec de vietăţi sălbatice şi crescători de vite împart tărîmul brazilian numit Pantanal.
Văcarii care-şi cîştigă existenţa în zona umedă din Pantanal au un lexic nemaiîntîlnit pentru noroi. Noroiul simplu e, ca peste tot în Brazilia, doar lama sau barro sau lodo. Însă aici, în Pantanal, noroiul frămîntat de copitele vitelor ce se adună în faţa unei porţi are propria denumire: maiadô. La fel şi noroiul cu urme adînci de copite separate prin creste ascuţite: acela e brocotó. Chiar şi anotimpul care generează tot acest noroi are un nume propriu în Pantanal. Locuitorii îl numesc cheia, „plin“, în care marea zonă umedă se inundă cu apă adîncă pînă la genunchi, pînă la coapse, apoi pînă la brîu.
Noroiul pe care este ridicat ranch-ul „Santa Sophia“, al lui Beatriz Rondon, este unul bogat în argilă şi, chiar dacă terenul ei arată în sezonul secetos ca o prerie unduitoare cu iarbă înaltă, el se transformă în timpul „plinului“ într-o mlaştină diabolică ce absoarbe copitele, numită brejo. Zorii ne-au găsit caii împotmoliţi în ea, acoperiţi de apa cenuşiu-maronie pînă la greabăn. Cît vezi cu ochii, nici o vită, doar berze jabiru, şi ibişi de pădure, şi lopătari roz, şi găi de melci, şi, lenevind la suprafaţa apelor printre ierburile de un verde gălbui, omniprezenţii caimani. Iapa mea dă peste unul, însă, spre deosebire de mine, nu arată nici un semn de panică, iar caimanul alunecă pur şi simplu din calea ei, privindu-ne fix dintr-o parte.
Este o cursă de călărie extenuantă, care pune la grea încercare tendoanele, şi înainte ca papagalii să-şi fi terminat de cîrîit ştirile zilei din cuiburile lor cocoţate în palmieri, pe iapă şi pe mine şiroia sudoarea şi eram pline de noroi – un fel de mîzgă cenuşie lipicioasă, pentru care nimeni nu are un nume.
După-amiază, ne oprim caii într-o fîşie mai ridicată a pădurii. O duhoare pătrunzătoare ne întîmpină şi vreo 20 de vulturi îşi iau zborul la apropierea noastră. Mica noastră echipă descalecă şi Beatriz (Bia, pe numele mic), Urbano Vilalba, administratorul ranch-ului său, alţi doi văcari, un naturalist, pe nume Marion Marcondes, şi cu mine pătrundem în întunericul pădurii, urmărind mirosul.
Cadavrul a fost tîrît peste 20 m faţă de locul în care îl găsise Urbano ieri, care acum, în timp ce mînă vitele, urmăreşte vulturii ce se rotesc în văzduh. Cu două zile înainte, fusese un splendid exemplar alb-gălbui de taur zebu cu cocoaşă, cu coarne lungi, cîntărind o jumătate de tonă şi valorînd 400 $ la preţul actual al pieţei vitelor. Astăzi e victimă a jaguarilor.
Faptul că un jaguar a avut la cină un taur nu e un eveniment ieşit din comun în Pantanal. De obicei, vulturii îl alertează pe fermier, acesta cheamă un vînător de jaguari profesionist, vînătorul ia urma felinei ajutat de o haită de ogari speriaţi, o împuşcă şi lasă cadavrul în voia necrofagilor. Chiar dacă vînarea jaguarilor e ilegală în Brazilia, este încă obişnuită în acest tărîm izolat şi puţin populat. După cum mi-a spus un vînător de jaguari: „Cine să afle?“
De data asta însă nu vor mai fi şi vînători de jaguari. Bia a semnat un contract cu o organizaţie nonprofit care încearcă să protejeze felinele ameninţate cu dispariţia din Pantanal. Naturalistul Marion Marcondes a călărit pînă aici pentru a se asigura că un jaguar a fost cel care a ucis unul din taurii lui Bia. El va întocmi un raport, iar Bia va fi despăgubită – „parţial despăgubită“, comentează ea sec. În schimb, îi va cruţa jaguarului viaţa.
„Ador vînătoarea de jaguari – spune Bia, în vîrstă de 64 de ani, al cărei bunic a marcat în 1892 un imens teren aici, revendicîndu-l. Şi nu suport să vină străinii şi să-mi spună ce să fac. Dar trebuie să mergem înainte. Pantanalul se schimbă sub ochii noştri. Şi, ne place sau nu, şi noi, pantaneiros, trebuie să ne schimbăm.“
