Vieţuitoarele recifului de corali sînt pictate în nuanţe surprinzătoare de verde, albastru, galben şi roşu. Oamenii de ştiinţă învaţă să descifreze mesajele transmise de aceste culori şi să le perceapă aşa cum o fac peştii.
Priveşte nuanţele vii de galben şi albastru şi răsucirile bizare ale unui singur peşte-înger imperial şi-ţi vei da seama de capriciile evoluţiei. Explorează-i locuinţa din reciful luxuriant de corali şi în curînd simţurile îţi vor fi copleşite, asaltate de culori şi modele ce variază de la sublim la ţipător. Recifele de corali sînt fără îndoială cele mai colorate locuri de pe pămînt. Oare de ce?
Oamenii de ştiinţă au descoperit de mult rolul jucat de culori în selecţia sexuală şi în avertizarea asupra pericolului. Dar numai cam în ultimul deceniu am început să înţelegem cum lungimile de undă ale luminii (şi deci ale culorilor) apar la diferite adîncimi şi cum ochii diverselor vietăţi marine percep această lumină şi se văd unele pe altele.
Pentru a mă documenta asupra felului cum animalele de recif folosesc culorile, m-am alăturat fotografului Tim Laman în largul coastelor din Fiji şi Indonezia. Dincolo de recifele de pe glob unde apele sînt întunecate sau tulburi, majoritatea vieţuitoarelor folosesc mijloace nonvizuale de comunicare, cum ar fi mirosul, gustul, simţul tactil şi sunetul. Dar în apele limpezi, luminate de soare, ale recifelor de corali, lumina abundă, vederea predomină şi animalele – atît cu vedere, cît şi fără– se înveşmîntează în culori strălucitoare nu numai pentru a-şi atrage partenerii sau a-şi ameninţa duşmanii, dar şi pentru a-şi face reclamă, pentru a scăpa de prădători, a prinde prada sau chiar pentru a se ascunde.
Tim şi cu mine am început munca studiind sistemele de recife sănătoase din Fiji (National Geographic, noiembrie 2004). Plutind la 25 m adîncime, Tim şi-a îndreptat lanterna spre un petic de recif, dezvăluind nuanţe vii de roşu pe ramurile coralului. Dar cînd am stins lumina artificială, am văzut reciful mai aproape de cum îl văd peştii şi era o lume diferită. În faţa ochilor ne-au apărut nuanţe de albastru deschis, verde, violet şi galben. Roşul nu mai era vizibil, lungimile sale de undă, mai mari, fuseseră absorbite de moleculele de apă şi de resturi. Pigmenţii roşii ai animalelor marine pot funcţiona ca gri sau negru la adîncime. Începem însă să aflăm mai multe despre galbenul şi albastrul ce domină atît de mult garderoba peştilor de recif – şi fac din ei valoroase trofee pentru colecţionari.
Justin Marshall, de la Universitatea din Queensland, Australia, George Losey, de la Universitatea din Hawaii, şi colegii lor studiază ochii peştilor. Folosind o tehnică numită microspectrofotometrie, au analizat pigmenţii vizuali şi fotosensibilitatea ochilor diferiţilor peşti de recif, pentru a stabili cum şi ce văd peştii. Au măsurat şi lungimea de undăa luminii reflectate în larg de forma recifului, pentru a calcula „culoarea medie a acestuia“. În lumina naturală, nuanţele de galben şi albastru, ce împodobesc mulţi peşti-domnişoară, peşti buzaţi sau peşti-înger, se confundă perfect cu fundalul „mediu“ al recifului, asigurîndu-le camuflaj împotriva prădătorilor.
Am fost martorii fenomenului prin care peşti viu coloraţi se ascund chiar sub ochii tăi, în Indonezia, gazda celei mai mari diversităţi marine de pe pămînt. Într-un loc strîmt, chiar la sud-est de Sulawesi, bancuri de peşti coloraţi înotau pe fundalul unui colaj de nevertebrate neliniştite, încrustate în recif. Cu o asemenea risipă de modele şi culori, nici o vieţuitoare nu ieşea în evidenţă. De aproape, peştii-înger regali scînteiau cu benzi stridente de galben, violet şi alb. Studiile recente arată că atunci cînd regalii înoată pe fundalul recifului, benzile lor contrastante se contopesc în mintea prădătorului. Potrivit biologului marin Gil Rosenthal, cînd un peşte din recif se îndepărtează, distanţa şi mişcarea pot face dificile percepţia detaliilor fine de către prădători şi capacitatea de a distinge contururi situate aproape ale culorilor contrastante. De la distanţădeci petele şi dungile se contopesc, ajutînd chiar şi peştii ce staţionează să se confunde cu fundalul recifului şi cu oceanul din spatele acestuia.
Marea Sulawesi este bogată în cefalopode – caracatiţe, calmari şi sepii –, înzestrate cu cele mai mari creiere şi cele mai schimbătoare culori dintre toate nevertebratele. Am ajuns să cunoaştem foarte bine o anumită caracatiţă. Îşi petrecea zilele deplasîndu-se sistematic de la o stîncă la alta, căutînd prada cu capetele braţelor şerpuitoare vîrîte adînc în crăpăturile coralilor. Chiar înainte de a sălta spre un nou loc, se întuneca (cu excepţia unei proeminente dungi albe) şi apoi se izbea de sol cu braţele întinse, iar membrana dintre ele bloca locurile de evadare ale micilor vietăţi, cum ar fi crabii-sihastru, prinse sub corpul ei. Membrana devenea apoi de un alb aproape transparent. Pentru noi, şi probabil pentru prada captivă, aceste petice albe arătau ca nişte ferestre luminoase pentru evadare. Credem că această acţiune de schimbare a culorii e un truc pentru a ademeni vieţuitoarele mici, ghemuite de frică, spre „ferestre“ şi astfel spre gura caracatiţei.
