Atunci cînd speciile de plante şi animale ajung acolo unde nu le este locul, pot ataca ecosisteme şi economii, cu consecinţe îngrozitoare.
La ceasul umbrelor alungite şi al răcirii asfaltului, şerpii din mlaştina Everglades pornesc în căutare de hrană. Cu viteza potrivită la 40 km/h, maşina mea sport, roşie ca cireaşa, porneşte pe urmele lor, patrulînd neîncetat în sus şi în jos pe rîul de asfalt cu două benzi ce străbate parcul.
La 8.23 p.m., pe banda mea apare un şarpe scurt şi gras, care stă nemişcat. Mă dau jos să examinez creatura bondoacă şi – Tssss! – îşi trage capul înapoi şi deschide fălcile, scoţînd la iveală o floare sinistră de carne roz ca petala. Aoleu! Un mocasin de apă. Mă întorc rapid în maşină. La 8.28, un şarpe negru, sinuos, subţire ca un şiret – prea subţire ca să fie ceea ce caut. La 9.03, încă unul grăsuţ, care merită examinat mai de aproape. Dar nu. Poate un crotal pitic.
Apoi, pauză. La 10.00, în spatele meu apar nişte faruri. Le privesc în oglinda retrovizoare cum se apropie rapid, iar cînd mă uit din nou la drum, iată şi reptila mea – un şarpe ca o barieră groasă cît coapsa şi lungă cît lăţimea benzii de drum –, iar eu sînt deja aproape să-l calc. Apăs frîna pînă la fund şi scot un braţ pe geam pentru a-l atenţiona pe şoferul din spate. Maşina mă ocoleşte. Cu o secundă înainte de a trece peste el, şoferul vede şarpele, iese de pe şosea, revine şi se îndepărtează în viteză. Arătarea lucioasă de bronz şi cărbune scapă neatinsă.
Python molurus bivittatus, pitonul birmanez, e o specie pe care nu o veţi găsi în nici un ghid al reptilelor endemice din America de Nord; provine din Asia de Sud-Est. Dar oricine doreşte să vadă un astfel de exemplar în libertate prin Florida poate încerca pe drumul din Parcul Naţional Everglades în serile de vară. E o apariţie bizară: amicul scăldat de lumina farurilor mele e mai mare decît oricare şarpe nord-american, dar e un pipernicit după standardele propriei specii. Poate trăi 25 de ani, ajungînd la şase metri lungime. Poate ajunge la diametrul unui stîlp de telegraf; poate mînca un cerb adult.
Skip Snow, un biolog din rezervaţie, a examinat zeci de pitoni birmanezi găsiţi în Everglades în ultimii ani – abia ieşiţi din ou, juvenili şi adulţi. „Fără îndoială că s-au adaptat şi se înmulţesc aici“ – mi-a spus el, deşi se vedea că şi lui îi venea greu să creadă.
Dacă Snow ar fi fost aici în seara asta, ar fi capturat acest exemplar de trei metri cu un cîrlig de şerpi, l-ar fi vîrît într-un container de cauciuc şi l-ar fi dus la laborator, unde l-ar fi eutanasiat şi autopsiat. Dar Snow are altă treabă, iar subsemnata se ascunde în maşina ei sport, rezistînd cu greu impulsului absurd de a-şi încuia portiera. Vietatea stă nemişcată destul de mult, cît să o pot privi atent, apoi se tîrăşte greoi în tufiş.
Întoarsă la Motelul Flamingo, îi împărtăşesc vestea recepţionerului de noapte.
„Care va să zică ai văzut un piton de trei metri – îngînă el. Asta nu-i nimic.“
