Michael Robson s-a indragostit in 1948 – de un loc unde nu fusese niciodata. O revista ilustrata a aprins imaginatia baietelului, purtandu-l din atmosfera tihnita a caminului sau englezesc pana in insulele salbatice care se ridica in siruri crenelate in largul coastei de nord-vest a Scotiei. Oricand si oricat de des putea, mai intai in vacantele de la scoala, apoi in concediu, Robson, cuprins de chemarea Hebridelor, pleca de pe continent si strabatea distante lungi cu vaporul cu aburi si autobuzul, cu barca si cu piciorul, aventurandu-se din muntii Insulei Skye pana in mlastinile si lacurile saline de pe Lewis si Harris si chiar mai departe, strabatand kilometri intregi de ocean pana la o bucatica de uscat stancos, unde ultima asezare permanenta fusese abandonata cu un secol in urma.
Peste 500 de insule si insulite alcatuiesc Hebridele Interioare si Exterioare.
Adesea invaluite de ceturi si ploi, aproape intotdeauna biciuite de vanturi, sunt inconjurate de ape sufi cient de temperamentale ca sa puna la grea incercare chiar si pe cel mai priceput capitan. Apele marii pot sa treaca intr-o singura zi de la valurele matasoase de un incredibil albastru tropical la atacul naprasnic al talazurilor spumegande si cenusii ca otelul. Mii de ani, oamenii s-au zbatut din greu ca sa supravietuiasca aici. Chiar si in aceste conditii, celtii si vikingii, apoi scotienii si englezii au luptat pentru a stapani aceste tarmuri.
Astazi, doar cateva zeci de Hebride mai sunt locuite.
„Insulele reprezinta o provocare – spune Robson. Unii vizitatori le considera sumbre, dar asta nu arata decat ca nu sunt cu adevarat atenti.“ Intre doua batalii, insulele s-au bucurat de prea putina atentie. Celebrul intelectual ursuz al Londrei din secolul al XVIII-lea Samuel Johnson a declarat ca populatia din Sudul continental al tarii nu stia mai multe despre aceste insule decat stia despre „Borneo si Sumatra“. Putinele informatii scrise despre ele se concentrau asupra „imbunatatirii“ insulelor: ce recolte ar putea fi cultivate aici? Ce resurse ar putea fi exploatate? Cati locuitori ar putea sustine diversele insule si ce fel de rente ar putea acestia sa produca pentru proprietarii pamanturilor? In cea mai mare parte, Johnson a completat jurnalul calatoriei sale in Hebride plangandu-se de dificultatile calatoriei si de conditiile rustice de cazare pe care le-a avut de suportat. Dar chiar in perioada in care Johnson bombanea, castiga teren un alt set de idei despre valoarea unor asemenea locuri aspre, accidentate.
Ganditorii scotieni iluministi, in special filosoful David Hume si geologul James Hutton, delimitau clar intelectul de sentiment, insistand ca lumea inconjuratoare sa fi e cunoscuta prin experienta directa, nu prin referire la autoritati in materie stravechi si sacre. Pentru acesti oameni, natura nu era doar o salbaticie care trebuia imblanzita, ci era chiar cartea de capatai a Pamantului. Unele dintre cele mai dramatice pagini ale acesteia au fost deslusite in Hebride. In 1800, geologul Robert Jameson (care mai tarziu avea sa fi e profesorul lui Charles Darwin, la Universitatea din Edinburgh) a publicat Mineralogia insulelor Scotiei, in doua volume, descriind in detaliu sute de locuri din Hebride. Pe Islay, Jameson a remarcat prezenta unor depozite de scoici departe de nivelul celui mai inalt flux. „Dovada – scrie el – ca apele marii se retrag de pe uscat.“
Oamenii de stiinta stiu acum ca aceste plaje fosile, situate cu pana la 35 m deasupra nivelului actual al marii, inregistreaza trecerea ultimei mari epoci glaciare.
Cand ghetarii care acopereau insula ca o patura au inceput sa se topeasca, in urma cu 15.000 de ani, eliberand-o de uriasa greutate a gheturilor, uscatul a inceput sa-si revina, ridicand in cele din urma linia tarmului foarte sus si uscatul din mare. Despre Skye, Jameson a declarat ca „se pare ca aceasta insula a fost, intr-o perioada anterioara, foarte expusa unor convulsii violente“. Intr-adevar, arcul ascutit al lantului muntos Black Cuillin, care se ridica la aproape 1.000 m deasupra nivelului marii, este ramasita unui vulcan. Structurile exterioare au disparut de mult, dezvaluind forma golasa si contorsionata a camerei de magma adanci, care a clocotit aici in urma cu 60 de milioane de ani. Jameson s-a oprit cu putin inainte de a ajunge la insulele din extremitatea vestica a arhipelagului, astfel incat a ratat sansa de a clasifica rocile dungate si pestrite care stau la baza Hebridelor Exterioare. Numit astfel dupa Insula lui Lewis, unde a fost descris prima data, gnaisul lewisian s-a format in urma activitatii magmatice produse la mare adancime in scoarta Pamantului, cu mai bine de trei miliarde de ani in urma. Alterat intens si in repetate randuri, ridicat de miscarile tectonice complexe si scos la lumina de erodarea masiva, este cea mai veche roca de pe Insulele Britanice si una dintre cele mai vechi din Europa. Poate cel mai evocativ loc unde putem intalni gnaisul lewisian este marele cerc de piatra de la Callanish, care domina Lacul Roag, pe Lewis.
E posibil ca stancile Callanish, ridicate in urma cu 4.500 pana la 4.900 de ani, sa stea in picioare de mai multa vreme decat inelul central de la Stonehenge.
Prea putine se stiu cu certitudine despre cei care le-au ridicat, dincolo de evidenta maiestrie inginereasca, dar pare firesc ca unul dintre primele monumente care atesta ocuparea Hebridelor de catre oameni sa fi fost mesterit din aceasta roca extrem de veche. Si alte pietre ridicate astfel pot fi intalnite in insule, alaturi de monumente funerare din epoca bronzului si fortifi catii robuste din epoca fi erului – cele mai multe construite la fel, din gnais lewisian. Ramasitele sfaramicioase invoca parca spiritele razboinicilor puternici, teroarea satenilor atacati dinspre mare si hotararea fermierilor, pastorilor si pescarilor de a-si cladi adaposturile la marginea lumii. Romantismul acestor ruine amenintatoare ii vorbeste cu multa forta lui Michael Robson. Vechile povesti – spune el –, oricat de extravagante si imposibile ar fi uneori, au adesea si o masura a autenticitatii lor“. Ca si preocuparea Iluminismului pentru observatie, sensibilitatea romantica este o mostenire a secolului al XVIIIlea, iar Hebridele se numara printre pietrele sale de temelie. Inventivitatea britanica alimentase o revolutie industriala abia inceputa – si generase niveluri brutale de zgomot, poluare si aglomeratie.
Pentru o lume tot mai mecanizata si mai urbanizata, natura a devenit un refugiu, un loc al contemplarii si inspiratiei, avand puterea sublima de a transforma emotia si gandurile. „Fiecare vale are batalia ei, fi ecare parau, melodia lui“ – declara Sir Walter Scott, ale carui romane si poezii au facut auzita vocea Scotiei salbatice. Pana si Robert Jameson, cel atat de categoric rational, isi asigura cititorii ca nu e „insensibil la emotiile trezite in mod firesc la vederea scenelor izolate si izbitor de frumoase care imi apar adesea in cale“.
