In locul unde odinioara era ferma lui, acum se intinde un lac glaciar pe care plutesc aisberguri. Ghetarul, numit acum Pío XI, s-a potolit o vreme, apoi a pornit din nou la drum. In prezent, smulge din radacini o padure, dand-o la o parte putin cate putin. De-a lungul liniei pe care sunt dezradacinati, arborii de Guaitecas cypress, batrani de cateva sute de ani, par sa fi incremenit exact in timp ce se rasturnau. Radacinile le-au fost intoarse cu fundul in sus, coroanele – smulse, trunchiurile – frante. Blocuri de gheata imense au fost tarate pe sub stratul de muschi si plante carnivore de tinoave.
Zona impadurita Pío XI ia locul padurii tropicale magellanice – nu padurea tropicala intunecata, cu coronament bogat, ci genul de bonsai incalciti, batuti de vanturi, pe care ii vezi la marginea padurilor din munti. Si nu e de mirare. Fiordurile si insulele din Patagonia chiliana iau in piept vanturile vestice care suiera peste marile sudice. Aici, in inima regiunii vantoase dintre 40 si 50 de grade latitudine sudica, vanturile pot sufla constant cu ferocitate. E posibil sa ninga si sa ploua tot anul. Nicaieri pe planeta nu exista un loc complet linistit. Numai timpul creeaza iluzia de incremenire. Dar, uneori, daca ai noroc, poti sa gasesti o zona in care timpul pare sa se fi comprimat, unde poti sa simti pe propria piele cat de cinetica este, de fapt, pana si geologia. Coasta chiliana modelata de ghetari este un astfel de loc.
Aici, energia pamantului pare aproape palpabila. Placile tectonice expandeaza, iar apoi se scufunda sub aceste falii ale continentului, ridicand Anzii si creand o zona cu mare versatilitate geologica. Din interiorul campurilor de gheata, ghetari precum Pío XI – rauri de gheata scurte si brutale – coboara vijelios spre mare. In larg, Curentul Ascendent Peru este un adevarat izvor de viata acvatica. Linia tarmului, franjurata de un labirint de ape, se intinde pe mai bine de 90.000 km. Aceasta Patagonie este un taram al marii si al gheturilor. In inima acestei regiuni salbatice se afla Parcul National Bernardo O’Higgins.
Avand aproximativ 350 km dintr-un capat in altul, parcul include Campul Sudic de Gheata Patagonez, care, impreuna cu pandantul sau nordic, formeaza una dintre cele mai mari intinderi de gheata din afara regiunilor polare. Nu ai cum sa ajungi pe uscat in Bernardo O’Higgins, nici in zbor. Singura cale de acces este pe apa, pe un traseu complicat, printr-un intreg labirint de fi orduri adanci care, in fi nal, te aduc pana in fata lui Pío XI. Aici, tunetul glaciar umple aerul – fracturari ale caror rabufniri explozive rezoneaza din adancurile campului de gheata, ca si bubuiturile mai surde si mai profunde, provocate de aisbergurile ce se desprind din botul lui Pío XI.
Pe bordura zdrentuita care marcheaza zona de intalnire dintre ghetar si padurea tropicala, Pio umple cerul – un munte de gheata care se inalta catre soarele de la amiaza. In departare, mai sus, gheata devine alba, iar apoi capata o suta de nuante inimaginabile de albastru. In acest teritoriu indepartat, extrem, povestea fundamentala a epocii noastre este spusa din nou. Aici poti sa vezi, cu o claritate elocventa, cat de strans interdependenta este cu adevarat lumea noastra de astazi. Oricat de izolata ar fi Patagonia chiliana, ea se afl a totusi in pragul unei transformari abrupte. Pe uscat, cele cateva gospodarii arata ca si cum ar fi aduse din secolul al XIX-lea. Exista insa planuri de indiguire a raurilor navalnice din nordul Parcului Bernardo O’Higgins. Si, agatate de marginea apei, crescatoriile de somon se muta constant catre sud, o sursa de oportunitati economice, dar si o napasta pentru mediu.
La insistentele conservationistilor, Chile a studiat ideea de a declara un enorm sit nou al Patrimoniului Mondial al UNESCO, cuprinzand campurile de gheata si cea mai mare parte a zonelor protejate de-a lungul coastei sale sudice – in total, milioane de hectare. Insa de la sfarsitul lui 2009, guvernul da inapoi de la acest plan ambitios, in favoarea unei propuneri mai modeste. Totusi, in Sudul sau salbatic, Chile inca are sansa de a pastra marile trasee ale unei lumi naturale care abia a inceput sa fi e explorata, tocmai cand este amenintata de o schimbare potential devastatoare.
Pe harta, arhipelagurile aparent nesfarsite din fiordurile chiliene arata ca pietrisul scurs din Anzi. Principalele canale au fost cartografi ate mai demult – in timpul cautarii unei rute acceptabile in jurul Capului Horn. Pedro Sarmiento de Gamboa si-a croit drum prin aceste ape inca din 1579. Navigatorul englez John Byron a esuat in 1741 pe o insula care poarta acum numele vasului sau, The Wager. Totusi este surprinzator cat de recent au fost derulate aici si cele mai elementare eforturi de explorare. Numele englezesti care impanzesc harta au fost date de o expeditie stiintifi ca britanica, in 1830. Dar Pío XI a fost numit astfel in onoarea papei Pius al XI-lea de catre parintele Alberto de Agostini, un misionar si explorator italian care, in 1931, a fost primul om care a traversat Campul Sudic de Gheata.
Orasul Cochrane – situat chiar la marginea zonei propuse sa devina rezervatie a UNESCO, in prezent un centru al dezvoltarilor hidroenergetice controversate – a fost intemeiat in 1954, insa prima data s-a putut ajunge aici pe un drum cu pietris abia in 1988. Totusi chiar si in 2007 autorii unor studii glaciologice s-au simtit obligati sa sublinieze „o lacuna serioasa in observarea ghetarilor din America de Sud“. Putem spune cu siguranta ca regiunile interioare ale celor mai multe dintre zonele protejate de-a lungul fi ordurilor din Patagonia chiliana – Parcul National Bernardo O’Higgins, Rezervatia Nationala Katalalixar, Rezervatia Nationala Las Guaitecas, Parcul National Laguna San Rafael – inca sunt complet necunoscute.
Padurile sunt de nepatruns, avand la sol un strat inalt pana la genunchi de muschi si alte plante mici, care alcatuiesc un hatis de ramuri si radacini. Schimbarea da buzna pe apa. Cateva mici vase de croaziera din Puerto Natales dau acum cate o fuga pana la fatada mai multor ghetari, unde oamenii aduna gheata pentru cocktailuri din micile blocuri care plutesc in deriva, in umbra falezelor de gheata. Feribotul Navimag isi croieste drum gafaind din Puerto Natales pana in Puerto Montt – o calatorie de patru zile numai dus – oprindu-se pe traseu ca sa dea la schimb propan si diverse produse si sa debarce cativa pasageri in Puerto Edén.
Marina militara chiliana patruleaza aceste ape. CONAF – versiunea chiliana a Regiei Padurilor din Romania – si-a asumat raspunderea de a proteja si exploata aceasta regiune. In secolul care a trecut, aici au ramas tot mai putini indigeni. Colonia de foci pe care au gasit-o primii exploratori la intrarea in Fiordul Eyre, unde se termina Pío XI, a disparut de mult. Numeroasele specii de balene care frecventau candva aceste fi orduri abia daca mai formeaza acum un cvorum biologic.
Mareea rosie otraveste midiile ce sustineau candva economia pescuitului. Indienii alacalufi , care vanau si pescuiau aici odinioara, s-au imputinat. Au ramas doar o mana de sufl ete neconsolate in Puerto Edén, un loc a carui singura asemanare cu edenul este distanta fata de restul lumii. Dar distanta nu mai reprezinta o forma de protectie in ziua de azi. Dupa Norvegia, Chile este cel mai mare crescator de somoni. Pestii sunt crescuti in ferme, in custi ca niste plase, ancorate in largul Rezervatiei Nationale Las Guaitecas, in apropiere de Campul Nordic de Gheata. (In Guaitecas si in alte parcuri se protejeaza doar uscatul, nu si apa.) Companiile norvegiene care au inceput sa creasca somoni in Chile au venit aici fiindca fiordurile erau intacte.
