Iată 42 de motive să ne bucurăm, nu să ne ferim, de iarnă.
Şi uite-aşa a revenit zăpada. Un strat de 15 cm pe pătura mea, fulgi aduşi de curent pe pernă. Iar mi-a făcut-o mama – a deschis fereastra în toiul nopţii. („Aerul rece face copiii sănătoşi”, îmi spunea când mă plângeam de obiceiul ei.) Am matura vârstă de şapte ani şi sunt în casa noastră de vacanţă din Sainte-Adèle, în inima lanţului muntos Laurentian, Mecca schiului din Quebec.
Peste noapte, am primit cadou 60 cm de zăpadă proaspătă care, adăugată peste cei 90 pe care-i aveam deja, ajunge aproape de pervazul ferestrelor de sus. Temperatura e în jur de -23°C. Mai târziu, după o escapadă pe podelele de lemn îngheţate şi câteva straturi de haine în plus, beau ciocolată caldă în faţa focului turbat din şemineu.
Aşa am crescut – pe patine, pe schiuri, venerându-l pe zeul zăpezii. Când am avut şi eu copii, am decis să-i învăţ şi pe ei să iubească iarna. Îmi amintesc când l-a prins microbul pe cel mai mare, la cinci ani. Ploua cu găleata; eram la cabana noastră din Tennessee, într-un colţ al Parcului Naţional Great Smoky Mountains. Tocmai adusesem lemne. Ne uitam la televizor, când a apărut pe ecran o avertizare de zăpadă.
În nici o oră, iarba era presărată cu fulgi umezi imenşi. Eram în al nouălea cer: băiatul meu era fascinat. Am adormit pe când se stingeau ultimii buşteni din şemineu.
Când m-am trezit, am aprins lumina. Nimic. Am încercat televizorul. Nimic. Orbecăind pe întuneric, mi-am dat seama că n-aveam curent. Eram hăt, departe de civilizaţie, pe un drum rar umblat, la 24 km de prima localitate. La răsărit, s-a lămurit situaţia: eram în mijlocul a ceea ce avea să se numească mai târziu „viscolul din ’93”.
Până s-a potolit, aveam un metru şi jumătate de zăpadă. şase zile n-am avut electricitate. Bateriile radioului au murit după o zi. Băiatul meu stătea pe-afară ore întregi, într-un „costum de zăpadă” improvizat din cizme impermeabile, hanorac, câteva straturi de haine şi şosete, două pulovere, o căciulă şi un fular. Cu atâta zăpadă, de-abia reuşeam să ne croim drum câteva zeci de metri până la 4x4, care arăta ca o moviliţă înzăpezită la poartă. Am reuşit să facem un iglu şi o familie de oameni de zăpadă. Dar mare parte a timpului ne-o petreceam la adăpost, lângă căldura focului, mâncând tocană şi fasole la conservă, complet izolaţi de restul lumii.
Experienţa mi-a lăsat amintiri de neşters: albul pur al zăpezii, tăcerea impasibilă, întreruptă uneori de trosnetul unei ramuri prea ninse sau de urletul vântului noaptea. Zăpada ne apropiase. Era înainte de apariţia smartphone-urilor şi a emailului pe mobil. N-aveam asemenea distracţii. Citeam, jucam jocuri, vorbeam şi hrăneam întruna focul.
După aproape o săptămână, ne-a deszăpezit Garda Naţională. Băiatul meu povesteşte şi acum cât de viu se simţea când nu avea altceva decât propriile resurse. Aşa se face că, de cum vine iarna, caută s-o întâmpine faţă în faţă. La fel şi eu. Nu că m-ar fi fermecat zăpada şi frigul. Mai degrabă era ideea de a te simţi bine, în ciuda zăpezii şi a frigului. De a fi înăuntru când afară vremea e câinoasă. De a te aventura apoi să dai piept cu natura, ca să te întorci şi să te încălzeşti iar. Era un ciclu nesfârşit al iernii – rece/cald, ud/uscat – şi îl iubeam.
Despre asta vorbim aici – despre cum să găsim spiritul zăpezii în fiecare dintre noi. Consideraţi-o o serie de vederi cu zăpadă măruntă şi gheaţă, din lumea întreagă: cum sărbătorim iarna, cum ne pierdem în ea şi, în fond, cum ne bucurăm de ea.
Text: Keith Bellows
Vezi articolul integral în revistă
Comentarii
RSS pentru acest articol.