Amintiri din tinereţe – cu o iubită şi cu un Egipt exotic – provoacă o revenire pe tărâmul faraonilor, într-un timp al incertitudinii şi al marilor speranţe.
Protestatarii care se îmbulzeau în Piaţa Tahrir din Cairo au umplut ecranul televizorului meu în luna ianuarie. Noapte după noapte i-am privit demonstrând, imagini care m-au tulburat profund, ca la auzul unui cântec despre o veche iubire.
Mi-am amintit cum am ieşit de pe aeroportul din Cairo inhalând un miros nefamiliar, dulce-acrişor, de fum, praf, fructe putrede şi gaze de eşapament. Mi-am amintit de un întuneric abia luminat de puţinele felinare, de un autobuz fără ferestre, duduind şi scuipând fum gri. Mi-am amintit de un bărbat fermecător, cu dinţi stricaţi, care insista că hotelul la care ne duceam eu şi prietena mea era închis.
În centrul Cairoului, oamenii se îmbulzeau pe străzi. Îmi amintesc ceaţa şi bordurile sparte şi pisicile sălbatice şi epuizarea şi lipsa unui loc de dormit, vânzători şi şmecheraşi la tot pasul, o lume mai amestecată şi frenetică şi sălbatică decât orice văzusem vreodată. Când am găsit o cameră, nervii îmi erau atât de întinşi, încât m-am strecurat în sacul de dormit, şi nu în pat, luând cu mine aparatul de fotografiat şi obiectele de valoare.
Lumina dimineţii redă întotdeauna încrederea. Am găsit repede un hotel dărăpănat, dar prietenos, lângă Piaţa Tahrir. Am lăsat la o parte teama şi mi-am târât prietena la piaţa de cămile şi prin autobuzele înţesate. În Luxor am petrecut ore pe malurile Fluviului Nil, negociind cu un căpitan de felucă, nu pentru un tur normal de trei ore, ci pentru un voiaj de cinci zile la Assuan, o călătorie închinată frumuseţii şi bucătăriei de Nil, cu peşte şi roşii – cinci nopţi sub stelele care sclipeau deasupra unui fluviu care-mi părea cel mai pitoresc din lume. Nu mă mai îndrăgostisem niciodată de un loc ca atunci, de Egipt. Acolo mă simţeam liber, inspirat, pasional, înviorat, dezlănţuit.
Era anul 1984. Aveam 24 de ani şi citeam poveştile despre Nil ale lui Alan Moorehead şi Cei şapte stâlpi ai înţelepciunii, de T.E. Lawrence (al Arabiei), şi aveam o idee vagă despre lume şi, poate, despre ce doream să fac în ea; sau cu ea. În acelaşi timp, eram îndrăgostit de o femeie cu ochi de culoarea mării şi care văzuse deja o mare parte din lume, în timp ce eu nu văzusem lumea defel.Cele două săptămâni petrecute în Egipt, am înţeles brusc anul acesta, în ianuarie, în timp ce priveam bărbaţi şi femei fluturând steaguri în Piaţa Tahrir, mi-au marcat viaţa. M-au făcut să-mi doresc să mă azvârl în lume – în părţile ei cele mai inaccesibile. Doream să scriu despre ele, să le descriu, să aduc oamenii să le vadă.
După câteva luni am vândut primul meu articol, despre voiajul cu feluca, unui ziar. M-am căsătorit cu fata cu ochi de culoarea mării. Ulterior, am călătorit în lume pentru a scrie: Groenlanda, Afganistan, Congo – 65 de ţări. Şi am scris o carte despre o călătorie de 50.000 de mile în jurul lumii. Fiecare milă parcursă era, într-un fel, o căutare a sentimentului pe care-l avusesem în Piaţa Tahrir şi pe malurile Nilului în 1984.
În mod ciudat, nu am revenit niciodată în Egipt. Dar când Hosni Mubarak s-a agăţat de putere şi străzile din Cairo s-au umplut de protestatari, am fost cuprins de o dorinţă puternică de a reveni şi a vedea locul care însemnase atât de mult pentru mine. Prima iubire – şi căsătoria – trecuseră. Trecuse şi o relaţie mai recentă, care promitea mult. Momentul părea potrivit. M-am întrebat: mai păstrează Egiptul romantismul? S-a schimbat acesta cu adevărat? Mă schimbasem eu?
Când am ajuns la Cairo, preşedintele Mubarak nu mai era la putere. De fapt, am ajuns acolo pentru prima sărbătoare în masă de după revoluţie. Oraşul era extatic, aproape îmbătat de o forţă nouă. Piaţa Tahrir era de nerecunoscut, cu oceanul ei de oameni cu feţele pictate cu steaguri egiptene, discutând, cântând, dansând, vânzând ceai, certându-se.
Mi-am amintit că la prima călătorie mă simţisem copleşit de curiozitatea şi ospitalitatea egiptenilor. Parţial, ştiam, era prefăcătorie (întotdeauna exista un sul de papirus de vânzare sau propunerea de-a angaja un ghid), dar o bună parte era sinceră – şi încă mai este. Îmi dau seama de asta în timp ce-mi croiesc drum prin aglomerata Piaţă Tahrir, aflată în centrul traficului de obicei infernal al unei intersecţii mari, înconjurate de pasaje supraterane, blocuri de locuinţe, clădiri guvernamentale şi de Muzeul de Antichităţi Egiptene, de culoare roz. Protestele au deturnat traficul, transformând cercul pieţei şi străzile adiacente în ceva cu totul diferit. Oamenii sunt literalmente peste tot, pe indicatoarele rutiere, pe corpurile de iluminat, pozează pe tancuri. Unii dau mâna cu mine, alţii mă apucă de picioare şi mă suie pe o remorcă, de unde să am o perspectivă mai bună. Toată lumea vorbeşte, pentru că aşa sunt egiptenii. Acum, sunt chiar mai exuberanţi cu noua lor iubire.
„Aceasta este libertatea!” declară Amir, care e student. În vârstă de douăzeci de ani, Amir a venit în piaţă în fiecare zi de la începerea revoluţiei. Scormonind prin buzunare, el scoate la iveală o bucată de hârtie mototolită, pătată cu roşu. „Un bărbat fugea alături de mine când lunetiştii de pe acoperişuri l-au împuşcat. L-am ridicat şi am încercat să-l duc la spital, dar a murit. Am păstrat această hârtie pentru copiii mei, ca să vadă ce am făcut.”
De pe o scenă se rostesc rugăciuni pentru cei morţi, încurajând miile de bărbaţi şi femei să îngenuncheze şi să se închine în soarele arzător de Cairo; alţii rămân în picioare, ţinând în mâini cruci din lemn. Străini îmi pun în mână ceşti cu ceai dulce, iar un bărbat mă prezintă celor cinci fiice şi soţiei sale. „Întrebaţi-le ce cred despre Mubarak!” spune el. În noapte se aud artificiile zumzăind, zgomotul pocnitorilor mă loveşte în piept şi sunt cuprins de bucurie şi de puţină tristeţe. Ce tânăr fusesem atunci, în Egipt! Totul era posibil: viaţa şi lumea mi se întindeau în faţă, nimic nu-mi era cunoscut, totul era inocenţă. Dar lumea trece prin noi, noi trecem prin ea şi nimic nu se opreşte. Egiptul mă inspirase, iar călătoriile îmi oferiseră o viaţă. Acum, mă aduseseră înapoi pentru a fi martorul naşterii a ceva atât de impresionant, încât schimba întreaga istorie a Orientului Mijlociu. Aparent unicul turist din Cairo, toată lumea mă întreabă de unde sunt şi ce cred despre revoluţia lor. În scurt timp, sunt cucerit din nou.
Text: Carl Hoffman
Vezi articolul integral în revistă
Comentarii
RSS pentru acest articol.