Arca lui Noe a Europei Arcul carpatic, Balcanii, Delta Dunării, până hăt, spre Răsăritul rusesc, mai au încă păduri compacte şi zone umede, pajişti unde diversitatea florală nu a fost înlocuită cu iarba preferată a vacilor olandeze, iar autostră zile nu au despărţit speciile una de alta mai categoric decât a făcut-o deriva continentelor.
O parte din acest teritoriu se află în România. Din ciclul de subiecte dedicate biodiversităţii, cititorii au putut afla că în ţara noastră se află 10% dintre pelicanii-creţi ai lumii, cele mai mari capre-negre, cam 6.500 de urşi, adică 40% din efectivele europene, peste 2.000 de perechi de acvile-ţipătoare, 22% din populaţia Europei şi 12,5% din cea mondială, 1.500 de râşi, când în cele mai multe ţări ale continentului sunt doar câţiva. Vom vedea că şi lupii, pisicile sălbatice, răpitoarele de noapte sau liliecii se găsesc în România în număr mult mai mare decât în alte ţări.
Nişte oameni, în nişte vremuri, au nimicit unele animale cu totul sau le-au adus în pragul extincţiei. (De exemplu, prin 1940 râşii erau numai vreo 150, în 1950 erau numai 800 de urşi, pelicanii au fost metodic masacraţi de pescari şi vânători, braconierii au făcut să dispară caprele-negre din Munţii Rodnei, Ceahlău, Vrancea.
În alte timpuri, alţi oameni au reuşit reabilitarea lor, fie şi numai parţială, şi chiar recolonizarea lor. Factorii naturali şi acţiuni umane au făcut ca arca sălbăticiunilor bătrânului continent să fie la noi. Este o imensă responsabilitate pentru o naţiune care, odată intrată în corul european, mai mult cere decât oferă. Din fericire, aflăm că măcar o parte din banii pe care Europa îi alocă biodiversităţii din sectorul ei românesc sunt cheltuiţi cu un rost, că există locuri unde, în mod fericit, fonduri europene ajung pe mâna unor oameni competenţi şi dedicaţi misiunii pe care şi-au asumat-o. Deocamdată, prea puţini.
| < Anterior |
|---|
