Revista National Geographic: Sa avem grija de planeta!

Robotii exploratori transforma o planeta straina intr-o lume familiara

Text: John Updike

Marte incita de mult imaginatia oamenilor. Steaua cea rosie, care se misca dezordonat pe cer, a fost vazuta de catre cei din vechime drept sinistra sau violenta: grecii o identificau cu Ares, zeul razboiului; babilonienii au numit-o dupa Nergal, zeul lumii de dincolo. Pentru vechii chinezi, ea era Ying-huo, planeta de foc.

Chiar si dupa ce Copernic a sugerat, in 1543, ca Soarele, si nu Pamantul, ar fi centrul cosmosului nostru, excentricitatea miscarilor celeste ale lui Marte a continuat sa intrige, pana cand, in 1609, Johannes Keppler a descoperit ca toate orbitele planetare sunt elipse, avand Soarele in centru. In acelasi an, Galileo a privit pentru intaia oara Marte printr-un telescop.

Pana la jumatatea secolului al XVII-lea, telescoapele se imbunatatisera suficient pentru a permite observarea cresterii si micsorarii periodice a calotelor polare de pe Marte si locuri precum Syrtis Major, o portiune intunecata despre care se credea ca ar fi o mare putin adanca.

Astronomul italian Giovanni Cassini a reusit sa observe anumite caracteristici suficient de clar pentru a calcula rotatia planetei. Ziua martiana - a dedus el - avea cu 40 de minute mai mult decat ziua noastra, de 24 de ore; avea sa se insele cu doar trei minute. In timp ce Venus, o planeta vecina mai apropiata si mai mare, e acoperita de un strat impenetrabil de nori, Marte prezenta o suprafata indeajuns de asemanatoare cu cea a Pamantului pentru a favoriza speculatiile privind popularea acesteia cu forme de viata.

Telescoapele tot mai performante, nevoite sa invinga efectul de estompare al atmosferei dense, dinamice, a Terrei, au facut posibile harti din ce in ce mai detaliate ale lui Marte, cuprinzand inclusiv mari si mlastini unde schimbarile sezoniere ale presupusei vegetatii se succedau in functie de fluctuatia calotelor de gheata.

Unul dintre cei mai ageri cartografi ai planetei a fost Giovanni Schiaparelli, care a folosit cuvantul italian canali pentru a desemna conexiunile liniare dintre presupuse acumulari de apa. Termenul putea fi tradus in engleza prin „channels“ (vai naturale), dar „canals“ (apeducte) a starnit imaginatia publicului si mai ales a lui Percival Lowell, un aristocrat bogat din Boston care, in 1893, a imbratisat cauza canalelor ca artefacte ale unei civilizatii martiene.

Ca astronom, Lowell era un amator si un entuziast, dar nu un fanatic. Si-a construit propriul observator pe un platou inalt langa Flagstaff, Arizona, la peste 2.000 de metri inaltime, si, dupa cum spunea chiar el, „departe de fumul produs de om“; desenele pe care le-a facut planetei Marte au fost considerate superioare celor ale lui Schiaparelli chiar si de catre astronomii ostili teoriilor bostonianului.

Lowell a sustinut ca Marte era o planeta muribunda, ai carei locuitori, extrem de inteligenti, combateau uscarea accelerata a globului lor printr-un sistem de canale de irigare care distribuiau si conservau apa tot mai putina, stocata in calotele polare.