Gheaţa de la polii lui Marte nu este o noutate. Cercetătorii cred că aceasta a acoperit de curînd cea mai mare parte din planetă. Imaginile trimise de cele două staţii orbitale relevă noi indicii despre resturi de gheţari sau petice de zăpadă. Ce surprize ne mai aşteaptă acum, cînd vehiculele tocmai vor explora suprafaţa planetei?
E mai prăfuită decît un drum de ţară, mai seacă decît un martini sec, mai rece decît sărutul morţii. Ca mai toată planeta, această cîmpie ca de zahăr ars este neospitalieră, pustie, veche, sincer vorbind, destul de plictisitoare. Dar cîteva sute de metri spre sud, după un şir de movile joase şi accidentate, peisajul se schimbă. Movilele formează o creastă, care se curbează uşor spre est şi se înalţă vertiginos spre sud-vest. Dincolo de ea, terenul se rupe într-o pantă abruptă. Este marginea unui crater. La circa 800 de metri mai jos, fundul acestuia este brăzdat şi vălurit, în forme concentrice. Arată ca un teren pe care ceva l-a arat de curînd. Sau încă îl mai ară!
Şi mai există şi alte dovezi ale mişcărilor: un strat neted ce acoperea cîndva versantul craterului s-a desprins şi a alunecat spre fundul încreţit al acestuia. Albii de torente cu malurile rotunjite brăzdează acelaşi strat neted, iar pe panta de sub ele s-au format nişte limbi prelungi de cine-ştie-ce.
Asemenea peisaje schimbă viziunea geologilor despre Marte. Multă vreme, ei au fost fascinaţi de trecutul său îndepărtat. Acum ei sînt şi mai intrigaţi de misterioasele procese care-i modelează prezentul, în mare parte datorită, se pare, gheţii aparente. În sine, gheaţa marţiană nu este o noutate; de mulţi ani, geologii se aşteaptă să o găsească în solul planetei, la latitudini mari şi medii. Emoţia vine de la bănuiala că gheaţa nu stă acolo, pur şi simplu, ci joacă un rol dinamic. Că se mişcă din loc în loc, în jurul globului. Că remodelează relieful suprafeţei. Şi că, uneori, poate produce urme firave de apă lichidă.
Conform acestei teorii, stratul neted care s-a scurs în crater e gheaţă murdară sau, probabil, un noroi foarte îngheţat, care curge ca un gheţar terestru. Dacă te-ai putea căţăra cîteva sute de metri pe această pantă sau dacă ai putea ţopăi pe acest grohotiş, datorită gravitaţiei reduse, ai putea afla şi singur. Iar dacă ai dispune de instrumentele adecvate, doar un pic din acel strat te-ar învăţa o mulţime de lucruri despre Marte. Ai putea săpa în gheaţă, ai putea s-o ţii în mîini. Ai putea s-o priveşti evaporîndu-se în frigul muşcător al atmosferei extrem de rarefiate.
Deocamdată însă cea mai apropiată imagine pe care oricine sau orice de pe Pămînt o poate obţine de pe acest tărîm accidentat al munţilor din sudul planetei Marte este cea trimisă atunci cînd una dintre navele spaţiale ale unei flote mereu în creştere, care orbitează deasupra planetei, va trece la circa 400 de kilometri pe deasupra ei. Trei sonde sînt programate să aterizeze pe Marte: una la 25 decembrie 2003, iar celelalte două în luna următoare, însă ele se îndreaptă spre destinaţii cu totul diferite. Prima dintre ele, "Beagle-2", o sondă britanică transportată de nava orbitală europeană Mars Express, va căuta urme chimice ale vieţii din trecut - sau chiar din prezent - în sol şi în atmosferă. "Spirit" şi "Opportunity", două vehicule trimise de NASA, vor realiza cartări geologice la scară mică ale unor zone care ar putea deţine urme de apă, vechi de miliarde de ani.
Comentarii
RSS pentru acest articol.