Abia începem să înţelegem reactorul termonuclear căruia îi spunem Soare.
Se spune „vizibilitate perfectă“. Scrutînd albastrul luminos al dimineţii de la 2.400 de metri deasupra Atlanticului, în largul coastei de vest a Africii, nu e greu de înţeles de ce. Pentru astronomi, vizibilitatea perfectă înseamnă că aerul permite obţinerea unei imagini clare şi stabile a obiectelor cereşti. Şi, într-adevăr, este aproape ireală claritatea de safir a cerului peste Insula Las Palmas, una dintre cele mai vestice dintre Insulele Canare.
„Întinde-ţi mîna pînă cînd degetul mare acoperă soarele – îmi spune Göran Scharmer, directorul Institutului pentru Fizica Soarelui al Academiei Regale de ştiinţe a Suediei. Cînd exact deasupra marginii degetului tău e albastru închis, ai de-a face cu un cer coronal.“
Cerul coronal în sine nu garantează o vizibilitate perfectă, dar indică o atmosferă calmă, fără praf. De aceea, Scharmer şi echipa sa se află aici, în buza unei străvechi caldere vulcanice, cu aproape un kilometru deasupra plafonului de nori, continuînd o cercetare veche ca şi omul: studierea focului din cer.
Acest foc arde de 4,6 miliarde de ani, înainte chiar să fi existat un Pămînt care să se încălzească la dogoarea lui dătătoare de viaţă. Cu toate acestea, de-abia în ultimele două decenii cercetătorii au început cu adevărat să înţeleagă reactorul termonuclear pe care-l numim Soare.
După standardele galactice, steaua noastră este de-a dreptul neînsemnată. Desigur, ea este atît de uriaşă, încît un milion de Pămînturi ar încăpea confortabil înăuntrul său. Şi este atît de densă, încît razele de soare pe care le vezi astăzi şi-au început călătoria lor din centrul astrului înainte de ultima glaciaţiune, avînd nevoie de sute de mii de ani pentru a-şi croi drum pînă la strălucitoarea fotosferă, înainte de a face călătoria de 8 minute şi 150 de milioane de kilometri prin spaţiu pînă la privirea ta.
Cu toate acestea, Soarele face parte doar din categoria stelară generică a „piticelor galbene“, numite tip G, un tip atît de banal de comun, încît există miliarde la fel numai în Calea Lactee.
Soarele se află, efectiv, la originea întregii energii care întreţine viaţa, determină vremea, controlează climatul şi este, desigur, cea mai apropiată legătură a noastră cu procesele care animă galaxiile şi alimentează cosmosul.
„Soarele este pentru astrofizicieni la fel ca «Piatra de la Rosetta» pentru istorici“ – spune Scharmer, ale cărui observaţii cu Telescopul Solar Suedez 1-Metru, din Las Palmas, continuă să stabilească recorduri mondiale în materie de înaltă rezoluţie. „Este însă o piatră pe care n-am reuşit încă s-o descifrăm în totalitate.“
Chiar şi astăzi, la patru secole după ce Galileo şi alţi cercetători au şocat Europa dezvăluind faptul că o grămadă de pete se mişcau pe suprafaţa solară, multe dintre cele mai adînci taine ale stelei noastre rămîn învăluite în mister. Cercetătorii sînt acum pe cale de a găsi răspunsuri, datorită unei creşteri a interesului internaţional în decursul ultimilor 20 de ani şi progresului în modelarea computerizată şi apariţia unor noi instrumente, de înaltă tehnologie, atît pe Pămînt, cît şi în spaţiu, capabile să monitorizeze aspecte subtile ale comportamentului Soarelui, care mai înainte erau de nedescifrat şi uneori inimaginabile.
Comentarii
RSS pentru acest articol.