Astronomii sînt mai siguri ca oricînd că în univers există planete ca a noastră. Acum ei trebuie doar să le găsească.
Este trecut de miezul nopţii, însă pentru Dominique Naef, aflat în întunecata cameră de comandă a telescopului, ziua de lucru a căpătat brusc strălucire. El mişcă rapid cursorul computerului pe o linie şerpuită. „Îmi place“ – spune radios astronomul elveţian.
La 50 de ani-lumină depărtare, pe cerul nopţii, o stea cît soarele nostru execută un dans maiestuos, mişcîndu-se către Pămînt şi înapoi. De la Observatorul La Silla, în munţii din Chile, Naef şi colegii săi au captat luni de zile licăriri ale acestui dans. În cea mai mare parte a timpului însă vizibilitatea le-a fost blocată de nori şi, ca în această noapte de august – miezul iernii în Chile –, de o umiditate atît de mare, încît cupola telescopului a trebuit închisă pentru a-l feri de îngheţ. Ceva mai devreme, în cursul serii, Naef privea posomorît la datele meteo afişate. Se temea de încă o noapte pierdută. Apoi, umiditatea a scăzut, iar operatorul telescopului le-a dat OK-ul. Naef şi Cristoph Mordasini, un absolvent de la Berna, s-au îmbulzit la monitoare. Au reuşit să mai înregistreze cîteva date despre mişcarea stelei, înainte ca umiditatea să crească din nou, iar operatorul să dea stingerea pentru acea noapte.
A fost doar o străfulgerare a mişcării, dar suficientă ca să transforme o bănuială aproape într-o certitudine. Agitaţia cursorului lui Naef arată că datele picaseră exact acolo unde ar fi trebuit dacă o planetă invizibilă ar fi tras-o înainte şi-napoi. A doua zi, şeful echipei, Michel Mayor, de la Universitatea din Geneva, veteran vînător de planete, a hotărît că era timpul să anunţe descoperirea. Dacă va rezista şi examinării altor cercetători, această planetă, orbitînd în jurul unei stele numite Mu Arae, va constitui o piatră de hotar în căutarea altui Pămînt.
Acum un deceniu, cînd Mayor şi un alt coleg, Didier Queloz, au identificat prima planetă orbitînd în jurul altei stele de tipul Soarelui, a fost un eveniment remarcabil. Pînă acum, astronomii care urmăresc balansul stelelor din apropierea sistemului nostru solar au detectat peste 130 de planete. E o recoltă neobişnuită: giganţi învăluiţi de gaze, cei mai mulţi de sute de ori mai grei decît Terra, unii pe orbite alungite ciudat, iar alţii atît de aproape de steaua lor, încît o înconjoară în cîteva zile sau chiar ore. Însă planeta lui Mu Arae şi alte două anunţate cam în acelaşi timp de grupuri de cercetători din Statele Unite sînt mult mai mici decît predecesoarele lor şi ar putea fi formate în mare măsură din rocă. O dată cu descoperirea lor, vînătoarea de planete a devenit obişnuită. Aceste noi planete nu sînt încă locuri propice vieţii, aşa cum o ştim noi. Planeta care orbitează în jurul lui Mu Arae cîntăreşte cel puţin de 14 ori mai mult decît Pămîntul. E dogoritor de aproape de steaua sa, făcînd o rotaţie completă la fiecare 9,5 zile. Astronomii sînt însă convinşi că în curînd vor descoperi sisteme solare în care s-ar fi putut forma planete mici, temperate, ca Pămîntul, unde ar putea înflori unele forme de viaţă. „Chiar sîntem pe punctul de a descoperi sisteme ca al nostru“ – spune Debra Fischer, de la Universitatea de Stat San Francisco.
Ceea ce vor descoperi mai întîi, cred ei, vor fi indicii despre planete-gigant, pe orbite circulare aflate departe de soarele lor, la fel ca Jupiter – corpuri cereşti despre care astronomii cred că ar spori şansele de formare şi supravieţuire în apropierea aceleiaşi stele a unor planete similare Pămîntului. Următorul pas este fotografierea efectivă a unei planete îndepărtate. În laboratoare şi sub cupolele din vîrfurile munţilor, inginerii dezvoltă tehnologii capabile să înregistreze palida licărire a unei planete imediat lîngă strălucirea soarelui ei. De la sol, această vrăjitorie optică permite vederea unei planete de mărimea lui Jupiter. Din spaţiu, de la bordul unei misiuni de cîteva miliarde de dolari, numită Terrestrial Planet Finder – TPF, programată să zboare în circa un deceniu, ea ar putea să descopere lumina unei planete nu mai mari decît Pămîntul.
E greu să mai găseşti cuvinte pentru a reda emoţia resimţită de cercetători în perspectiva descoperirii acelui palid punct albastru. Dacă i s-ar comunica găsirea unui loc temperat, cu apă, omenirea s-ar afla în faţa unei versiuni de secol XXI a teoriei lui Copernic, de acum 500 de ani, că Pămîntul nu este centrul sistemului solar. „Descoperirea oxigenului, a ozonului, a unor variaţii şde luminozitateţ datorate continentelor, acestea ar fi cu adevărat palpitante“ – spune Sara Seager, de la Carnegie Institution, din Washington, care perfecţionează tehnicile de interpretare a primelor înregistrări ale licăririi unor planete de tipul Pămîntului.
Comentarii
RSS pentru acest articol.