La mai bine de un an după decesul prezis, roboţii hoinari de pe Marte ai NASA, „Spirit“ şi „Opportunity“, merg mereu mai departe, în căutarea indiciilor unor ape străvechi. Rămîne aceeaşi întrebare obsedantă: a fost cîndva Planeta Roşie leagăn al vieţii?
Cu siguranţă undeva, sus, fantoma lui John Wesley Powell îi aclamă pe cei doi noi fîrtaţi ai săi într-ale geologiei eroice făcute cu un singur braţ. Cu mai bine de un secol în urmă, cînd Powell conducea o expediţie cu trei bărci de-a lungul Marelui Canion, planetele erau doar puncte neclare în telescop. Dar veteranul Războiului Civil, care-şi pierduse jumătate din braţul drept în bătălia de la Shiloh, va fi făcut exact acelaşi lucru pe care l-au făcut cele două vehicule ale NASA şi operatorii lor de pe Pămînt, începînd din ianuarie 2004, atunci cînd au aterizat pe Marte pentru a dibui martorii apelor de odinioară.
În zilele lui Powell, geologii încercau să înţeleagă cum apa a sculptat labirintul de canioane din imensitatea roşiatică a Platoului Colorado; omologii lor de astăzi îşi pun întrebări legate de rolul apei în modelarea reliefului de pe Planeta Roşie. Şi aşa cum grupul de temerari ai lui Powell a depăşit orice aşteptări în 1869, supravieţuind aproape 100 de zile însălbăticia şuvoaielor, vehiculele marţiene, despre care se credea că vor ceda cu mult înainte de sfîrşitul anului trecut, au fost în formă multe luni după aceea. Powell a fost un geolog de teren, care spărgea roci şi lua notiţe cu singurul său braţ. La fel ca el, cele două vehicule îşi folosesc braţul cu trei articulaţii pentru a mînui echipamentele, printre care se numără o cameră video şi o freză pentru săpat în rocile marţiene.
Spartul pietrelor poartă în sine motivul esenţial al căutărilor acestor roboţi şi ale bătrînului Powell: adevărul din teren. Aceasta nu este o sintagmă oarecare printre geologi. Ea aminteşte de concluziile trase după ce, cu bocancii prăfuiţi, ai colectat tu însuţi probe de rocă, ai colindat formaţiunile geologice şi ai examinat pietrele în spărtură proaspătă.
Adevărul din teren le dă cercetătorilor încrederea de a interpreta, de la mare distanţă, nişte teritorii vaste. Powell a escaladat abrupturi înalte de un kilometru, studiindu-le stratele multicolore de calcare, gresii, marmură, cherturi, roci vulcanice şi gnais. Ajuns în vîrf, el a putut cuprinde cu privirea kilometri întregi din ţinutul canioanelor, schiţa hărţi în carnetul său şi eticheta în cunoştinţă de cauză, de la distanţă, stratele, datorită culorilor şi continuităţii lor. În mod analog, cu ajutorul datelor primite de la vehiculele cu 6 roţi care explorează două mici porţiuni de pe Marte, cercetătorii îşi pot explica imaginile, uneori ambigue, primite de la sateliţii care orbitează planeta la mare înălţime.
Să luăm sinuoasele canale vizibile pe obrazul arid al lui Marte. Ele se aseamănă atît de bine cu nişte imense albii secate ale unor rîuri, încît ipoteza că apa ar fi curs cîndva pe acolo, într-o epocă foarte îndepărtată, părea un pariu cîştigat. Dar dovezile lipseau. Unii cercetători argumentau că torente reci de dioxid de carbon lichid ar fi putut săpa canalele. Alţii spuneau că Marte nu a fost niciodată suficient de caldă pentru scurte episoade cu apă, deoarece se pare că lipsesc calcarul abundent şi alte minerale carbonatice pe care o atmosferă caldă, bogată în dioxid de carbon, le-ar fi lăsat în urmă.
Acum nu mai e cazul. Roverele „Spirit“ şi „Opportunity“ au găsit dovezi directe şi convingătoare că Marte a fost cîndva scăldată de ape, aproape sigur măcar la începutul istoriei ei, acum mai bine de 3 miliarde de ani. Poate că erau doar nişte bălţi, rîuri sau viituri care apăreau şi dispăreau, secînd în mod repetat. Însă apare din ce în ce mai probabil că apa lichidă era cîndva abundentă, chiar dacă a avut viaţă scurtă. Chiar şi existenţa unor oceane, oricît de efemere, rămîne o posibilitate –, iar pe o planetă care era cîndva mai caldă şi mai umedă existenţa vieţii, trecute sau prezente, este o perspectivă tulburătoare.
Comentarii
RSS pentru acest articol.