Revista National Geographic: Sa avem grija de planeta!

Fizicienii au mari speranţe pentru noul superdezintegrator atomic al Europei – ei vor, nici mai mult, nici mai puţin, să spargă codul universului fizic.

Dacă aţi săpa un puţ de 100 de metri în mijlocul fermecătorului sat francez Crozet, aţi da peste un decor care aminteşte de ascunzătorile subterane ale eroilor negativi din filmele cu James Bond. Un tunel cu diametrul de trei metri, luminat de-ţi ia ochii, se pierde în depărtare, întrerupt la fiecare câţiva kilometri de încăperi înalte, ticsite cu structuri grele de oţel, cabluri, conducte, fire, magneţi, tuburi, cilindri, pasarele şi dispozitive misterioase.
Acest iad tehnologic este de fapt un mare instrument ştiinţific, mai exact un accelerator de particule – cel mai puternic tun atomic construit vreodată. Se numeşte Large Hadron Collider (LHC), iar scopul său este simplu, dar ambiţios: să spargă codul lumii fizice; să descopere din ce e făcut universul; cu alte cuvinte, să pătrundă până în miezul lucrurilor.
Cândva în lunile următoare, două fascicule de particule vor fi proiectate cu viteză în direcţii opuse prin tunelul care formează un cerc subteran cu circumferinţa de 27 km. Particulele vor fi ghidate de peste o mie de magneţi cilindrici suprarăciţi, legaţi între ei ca nişte cârnăciori. Fasciculele se vor întâlni în patru locuri, făcând particulele să se ciocnească între ele la o viteză apropiată de cea a luminii. Dacă totul merge bine, coliziunile violente vor transforma materia în uriaşe explozii de energie, care, la rândul lor, se vor condensa în diverse tipuri de particule, care mai de care mai interesante, unele nemaiîntâlnite până acum. Este esenţa fizicii experimentale a particulelor: pui două chestii să se ciocnească şi vezi ce iese.
Echipamentele masive înşirate de-a lungul tunelului vor analiza elementele rezultate din coliziune. Cel mai mare dintre ele, ATLAS, are un detector înalt cât şapte etaje. Cel mai greu, CMS (Compact Muon Solenoid), este mai înalt decât Turnul Eiffel. „Când cauţi lucruri foarte mici, mărimea contează“ ar putea fi mottoul Organizaţiei Europene pentru Cercetări Nucleare, mai cunoscută sub istoricul acronim CERN, laboratorul internaţional care adăposteşte acceleratorul LHC.
Pare impresionant şi chiar este. Construirea LHC într-un tunel a fost o măsură înţeleaptă. Fasciculul de particule ar putea găuri aproape orice, deşi cea mai probabilă victimă ar fi chiar acceleratorul. Un mic dezastru s-a petrecut deja: în timpul unui test din martie 2007, un magnet aproape că a sărit din carcasă. De atunci, 24 de magneţi au suferit modificări pentru rezolvarea unei deficienţe de proiectare. Cei care conduc LHC nu sunt foarte dornici să vorbească despre lucrurile care ar putea să dea greş, poate şi pentru că publicul are tendinţa să-şi imagineze că nişte savanţi demenţi ar putea crea din greşeală o gaură neagră care să înghită Pământul.
O temere mai plauzibilă e aceea că acceleratorul nu va reuşi să găsească lucrurile despre care fizicienii tot spun că pândesc în substratul realităţii. Dintr-o maşină atât de mare, trebuie să iasă o ştiinţă pe măsură, răspunsuri majore, ceva care să dea naştere la titluri pe prima pagină, nu doar la particule interesante. Dar chiar o întreprindere de această anvergură nu va da răspunsuri la toate întrebările importante legate de materie şi energie. Nici vorbă. Asta pentru că un secol de fizică a particulelor ne-a învăţat un adevăr fundamental: realitatea nu-şi dezvăluie cu uşurinţă secretele.
Altfel spus, universul nu se lasă citit cu una, cu două.