Revista National Geographic: Sa avem grija de planeta!

Doar puţine specii de animale sălbatice au fost prăsite cu succes pentru a trăi pe lângă oameni. Motivul - spun oamenii de ştiinţă - se găseşte în genele lor.

“Bună! Ce mai faci?” – spune Liudmila Trut, aplecându-se să descuie uşa unei cuşti din sârmă pe care scrie „Mavrik“. Stăm între două rânduri lungi de lăzi similare la o fermă de lângă oraşul Novosibirsk, în Siberia sudică, iar salutul biologului de 76 de ani nu-mi este adresat mie, ci unui locatar cu blană al cuştii. Deşi nu vorbesc rusa, recunosc în glasul ei adoraţia maternă pe care o adoptă stăpânii de câini când se adresează animalelor lor.
Mavrik, obiectul atenţiei lui Trut, e cam de mărimea unui câine ciobănesc Shetland, cu blană portocalie şi o pată albă pe gât şi pe piept. Îşi joacă rolul la rândul său: dă din coadă, se rostogoleşte pe spate, gâfâie entuziasmat în aşteptarea atenţiei. În cuştile alăturate, aliniate pe laturile adăpostului îngust, fără pereţi, zeci de canide fac la fel, scheunând şi vociferând într-o explozie blănoasă de entuziasm nestăpânit. „După cum vedeţi – spune Trut peste larmă –, toţi sunt dornici de contact cu oamenii.“ Astăzi însă Mavrik este norocosul beneficiar. Trut se întinde şi îl scoate, apoi mi-l dă. Cuibărit în braţele mele, molfăindu-mi cu blândeţe mâna, e docil ca orice căţel de apartament.
Numai că, în acest caz, Mavrik nu e deloc câine. E un vulpoi. Ascuns pe această proprietate lăsată în paragină, flancată de păduri de mesteacăn şi închisă de o poartă ruginită de metal, el şi alte sute de rude de-ale lui alcătuiesc singura populaţie de vulpi argintii domesticite din lume. (Majoritatea au, într-adevăr, o culoare argintie sau cenuşiu-închisă; blana portocalie a lui Mavrik e rară). Iar prin „domesticite“ nu vreau să spun prinse şi îmblânzite sau crescute de oameni şi condiţionate prin hrană să tolereze ocazionalele mângâieri. Înţeleg reproduse pentru domesticire, blânde ca o pisică domestică sau un labrador. De fapt – spune Anna Kukekova, cercetătoare la Universitatea Cornell care studiază vulpile –, îmi amintesc mult de golden-retrieveri, care, în esenţă, nu sunt conştienţi că există oameni buni, oameni răi, oameni pe care i-au mai întâlnit sau nu înainte.“ Vulpile acestea tratează pe oricine ca pe un potenţial prieten, acest comportament fiind produsul unui experiment de selecţie considerat de unii ca fiind cel mai remarcabil realizat vreodată.

A început cu peste o jumătate de secol în urmă, când Trut era încă doctorand. Conduşi de biologul Dmitri Beliaev, cercetătorii de la Institutul de Citologie şi Genetică, din apropiere, au adunat 130 de vulpi de la fermele de blănuri. Apoi au început să le prăsească pentru a recrea evoluţia lupilor în câini, o transformare care a pornit acum peste 15.000 de ani.
La fiecare generaţie de pui de vulpe, Beliaev şi colegii săi le testau reacţiile la contactul cu oamenii, selectându-i pe cei mai abordabili pentru a crea următoarea generaţie. La mijlocul anilor ’60, experimentul îi depăşise deja aşteptările. Produceau vulpi precum Mavrik, cărora nu numai că nu le era teamă de oameni, dar căutau în mod activ să relaţioneze cu ei. Echipa lui chiar a repetat experimentul la alte două specii, nurci-americane şi şobolani de laborator.
Ca prin minune, Beliaev comprimase milenii de domesticire în câţiva ani. Dar nu încerca doar să demonstreze că poate crea vulpi prietenoase. Avea o bănuială că le putea folosi să dezlege misterele moleculare ale domesticirii. Se ştie că animalele domesticite au o serie de caracteristici comune, fapt documentat de Darwin în Variaţia animalelor şi plantelor sub influenţa domesticirii. Acestea tind să fie mai mici, cu urechi mai pleoştite şi cozi mai încârligate decât strămoşii lor nedomesticiţi. Astfel de trăsături tind să facă animalele copilăroase şi atractive pentru oameni. Blănile lor sunt uneori pestriţe – bălţate, în termeni ştiinţifici –, în timp ce strămoşii lor sălbatici au o culoare uniformă. Aceste caracteristici, uneori denumite fenotip al domesticirii, există în diferite grade la o serie deosebit de largă de specii, de la câini, porci şi vaci la unele care nu sunt mamifere, precum găinile şi chiar câţiva peşti.
Beliaev bănuia că, pe măsură ce se domesticeau, şi vulpile ar putea începe să prezinte aspecte ale fenotipului domesticirii. Din nou a avut dreptate: selectarea vulpilor pentru reproducere doar în funcţie de cât de bine se împăcau cu oamenii părea să le modifice înfăţişarea fizică odată cu personalitatea. După doar nouă generaţii, cercetătorii au
înregistrat pui de vulpe cu urechi mai pleoştite. Pe blănile lor au apărut modele bălţate. Acum, vulpile deja scânceau şi dădeau din coadă în prezenţa unui om, comportamente neobservate vreodată la cele sălbatice.
Acele schimbări – afirma Beliaev – erau determinate de un grup de gene care conferea o înclinaţie spre blândeţe – un genotip pe care probabil vulpile îl aveau în comun cu orice specie care putea fi domesticită. Aici, la ferma de vulpi, Kukekova şi Trut caută în prezent tocmai acele gene. În alte părţi, cercetătorii examinează ADN-ul porcilor, găinilor, cailor şi al altor specii domesticite, vrând să identifice diferenţele genetice care au ajuns să le deosebească de strămoşii lor. Cercetarea, accelerată de progresele recente din domeniul secvenţierii rapide a genomului, încearcă să răspundă la o întrebare biologică fundamentală: „Cum este posibilă această uriaşă transformare, din animale sălbatice în animale domestice?“ – spune Leif Andersson, profesor de biologie a genomului la Universitatea Uppsala, din Suedia. Răspunsul este important pentru a înţelege nu doar cum am domesticit animalele, ci şi cum ne-am îmblânzit pe noi înşine.
Dominaţia asupra plantelor şi animalelor este poate cel mai important eveniment din istoria omenirii. Alături de cultivarea pământului, capacitatea de a creşte şi a îngriji animale domesticite – dintre care lupii au fost probabil primii, dar găinile, vitele şi alte specii pentru hrană au fost cele mai importante – a schimbat alimentaţia omului, pregătind terenul pentru dezvoltarea aşezărilor şi, până la urmă, pentru apariţia statelor. Prin contactul nemijlocit dintre oameni şi animale, domesticirea a creat şi vectorii bolilor care au modelat societatea.
Totuşi procesul prin care s-au întâmplat toate s-a încăpăţânat să rămână de nepătruns.

Text: Evan Ratliff

(Vezi articolul complet în revistă)