Cu toane. Impulsivi. Exasperanţi. De ce se poartă adolescenţii aşa? Din perspectiva evoluţiei, trăsăturile lor cele mai înnebunitoare ar putea fi cheia succesului lor ca adulţi.
Deşi ştii că fiul tău adolescent îşi asumă riscuri, uneori e şocant să afli ce a făcut.
Nu de mult, într-o bună dimineaţă de mai, fiul meu cel mare, pe atunci de 17 ani, m-a sunat să-mi spună că de câteva ore e la secţia de poliţie.
Pare-se că-l prinseseră conducând „puţin cam repede“. Cam cât „de repede“? – l-am întrebat. Ei bine, produsul genelor mele, crescut cu drag, băiatul-bărbat pe care-l înfăşasem, cocoloşisem, alintasem şi-l adusesem cu chiu cu vai până în pragul maturităţii, zburase pe autostradă cu 182 km/h.
„Asta-i mult mai mult decât «puţin cam repede»“ – i-am spus.
M-a aprobat. Părea chiar abătut şi spăşit. N-a obiectat când i-am spus că el va plăti amenda şi probabil şi avocatul. N-a replicat nici când i-am amintit că, la asemenea viteză, orice s-ar fi întâmplat – câine pe drum, cauciuc explodat, strănut – însemna moarte. Ba a fost aproape enervant de rezonabil. A spus chiar că poliţistul a făcut bine că l-a oprit, fiindcă – zicea el – „nu se poate să mergem toţi cu 182 la oră“.
A obiectat totuşi la un lucru. L-a deranjat că una dintre citaţii era pentru nechibzuinţă la volan. „A, da? – am răbufnit eu, prinzând ocazia să ţip în sfârşit la el. Şi cum i-ai spune?“
„Dar nu e aşa – a spus el calm. «Nechibzuit» sună de parcă nu eram atent. Dar eram. Intenţionat am ales o şosea liberă şi uscată, ziua în amiaza mare, cu marcaje clare şi fără trafic. Nu aveam de gând să calc pedala ca nebunul. Conduceam. Cam asta voiam să-ţi spun. Dacă te face să te simţi mai bine, eram foarte atent.“
Chiar m-am simţit mai bine. Ceea ce mă deranja, fiindcă nu înţelegeam de ce. Acum înţeleg.
Aventura băiatului meu vitezoman ridică eterna întrebare a oricui a contemplat categoria umană numită adolescenţi: ce naiba avea în cap? Adesea, părinţii o formulează mai colorat. Oamenii de ştiinţă o spun mai detaşat. Ei se întreabă: cum le explicăm comportamentul? Dar nu sunt decât variante ale întrebării: ce e în neregulă cu ei? De ce se poartă aşa? Întrebarea îi cataloghează din start.
De-a lungul vremii, majoritatea răspunsurilor au dat vina pe forţe întunecate care afectează doar adolescenţii. În urmă cu peste 2.300 de ani, Aristotel constata că „natura îi aprinde pe tineri aşa cum vinul îi aprinde pe beţivi“. Un păstor din Poveste de iarnă, a lui Shakespeare, îşi dorea „să nu fie vârstă între zece şi douăzeci şi trei de ani sau tinerii să-şi petreacă ăst răgaz în somn; căci alta nu fac decât să lase fetele grele, să mânie capete cărunte, să fure şi să se încaiere“. Plângerea lui are ecou şi în cercetările ştiinţifice moderne. G. Stanley Hall, a cărui lucrare din 1904, Adolescenţa: Psihologia şi legăturile sale cu fiziologia, antropologia, sociologia, sexul, delictele, religia şi educaţia, a pus bazele studiilor asupra adolescenţei, credea că această perioadă de „tulburare şi stres“ oglindeşte stadii mai timpurii şi mai puţin civilizate ale evoluţiei umane. Freud vedea adolescenţa ca o exprimare a conflictului psihosexual chinuitor; Erik Erikson, ca pe cea mai tumultuoasă criză de identitate a vieţii. Adolescenţa: eterna problemă.
Astfel de mentalităţi s-au propagat până la sfârşitul secolului al XX-lea, când noile tehnologii de scanare a creierului au permis cercetătorilor să analizeze creierul adolescent în suficiente detalii, încât să-i identifice dezvoltarea fizică şi tiparele de activitate. Scanările ofereau o nouă abordare a aceleiaşi întrebări – ce-i cu tineretul ăsta? – şi dădeau un răspuns care a surprins aproape pe toată lumea. S-a dovedit că, de fapt, creierele noastre se dezvoltă mult mai lent decât credeam. Descoperirea dădea atât o explicaţie simplistă, deloc măgulitoare, pentru comportamentul exasperant al adolescenţilor, cât şi o explicaţie mai complexă şi favorabilă.
Prima serie completă de imagini scanate ale creierului adolescent în dezvoltare – un proiect al Institutelor Naţionale de Sănătate (NIH) din S.U.A., care a studiat peste o sută de tineri în curs de maturizare, în anii ’90 – a arătat că în creier, între 12 şi 25 de ani, are loc o reorganizare masivă. Practic, creierul nu creşte prea mult în această perioadă. La şase ani, deja şi-a atins 90% din mărime; o mare parte din creşterea ulterioară vine din îngroşarea craniului. Dar, în adolescenţă, creierul este intens remodelat, ca o actualizare a reţelelor şi conexiunilor.
Pentru început, axonii – fibrele nervoase lungi prin care neuronii îşi trimit semnale – se izolează tot mai puternic cu o substanţă grasă, numită mielină (materia albă din creier), care le sporeşte viteza de transfer de până la o sută de ori. În acelaşi timp, dendritele, extensiile ramificate prin care neuronii primesc semnale de la axonii învecinaţi, continuă să se ramifice, iar cele mai folosite sinapse – conexiunile chimice minuscule prin care axonii şi dendritele fac schimb de informaţii – devin mai complexe şi mai puternice. În acelaşi timp, sinapsele rar folosite încep să degenereze. Această tăiere selectivă a sinapselor face cortexul – stratul extern de materie cenuşie care generează o mare parte din gândirea conştientă şi complexă – mai subţire, dar mai eficient. Laolaltă, aceste schimbări fac din creier un organ mult mai rapid şi sofisticat.
Procesul de maturizare, despre care se credea că e aproape încheiat în anii de şcoală primară, continuă în adolescenţă. Scanările făcute după anii ’90 arată că aceste schimbări fizice înaintează lent din partea posterioară spre partea frontală a creierului, din zonele vecine trunchiului cerebral, care controlează funcţii mai vechi şi esenţiale pentru comportament, precum vederea, mişcarea, instinctele şi reacţiile la stimuli, spre zonele de gândire din faţă, mai noi şi mai complicate din punct de vedere evolutiv. Corpul calos, care uneşte emisfera stângă cu cea dreaptă şi conţine informaţii esenţiale pentru multe funcţii cerebrale avansate, se îngroaşă tot mai mult. De asemenea, legături mai puternice se dezvoltă între hipocamp, un fel de depozitar de memorie, şi zonele frontale, care stabilesc scopuri şi evaluează decizii; ca urmare, ne integrăm mai bine memoria şi experienţa în deciziile pe care le luăm. În acelaşi timp, zonele frontale devin mai rapide şi dezvoltă conexiuni mai puternice şi mai eficiente, care ne permit să generăm şi să evaluăm mult mai multe variabile şi decizii decât înainte.
Când dezvoltarea se desfăşoară normal, ne echilibrăm mai bine impulsurile, dorinţele, scopurile, interesele personale, regulile, principiile şi chiar altruismul, ceea ce produce un comportament mai complex şi, cel puţin uneori, mai mult discernământ. Dar alteori, mai ales la început, creierul e neîndemânatic. E greu să coordonezi atâtea rotiţe.
Text: David Dobbs
(Vezi articolul integral în revistă)
Comentarii
RSS pentru acest articol.