De la naştere, ne petrecem o treime din viaţă dormind. După decenii de cercetări, încă nu ştim precis de ce.
CHERYL DINGES, 29 DE ANI, este sergent în St. Louis. Ea antrenează soldaţii în lupta corp la corp. Specializată în jiu-jitsu brazilian, Dinges spune că e una dintre puţinele femei din armată atestată la nivelul 2 de luptă. Acesta implică un antrenament îndelungat cu doi adversar – explică ea –, în speranţa că „tu vei scăpa“. În anii următori, Dinges s-ar putea confrunta cu un adversar şi mai puternic. Ea provine dintr-o familie ce poartă gena insomniei familiale fatale (FFI, cum e numită adesea boala). Principalul simptom al FFI e incapacitatea de a dormi. La început dispare capacitatea de a aţipi, apoi cea de a dormi o noapte întreagă, până când pacientul nu mai poate dormi deloc. De obicei, sindromul atacă pacienţii în jur de 50 de ani, ţine cam un an şi, după cum arată şi numele, sfârşeşte întotdeauna prin moarte. Dinges a refuzat să fie testată pentru depistarea genei. „Mi-a fost teamă că, dacă aş fi ştiut că sufăr de asta, nu m-aş fi străduit atât de mult în viaţă, aş fi renunţat.“
FFI e o boală îngrozitoare, agravată de faptul că ştim atât de puţine despre felul în care funcţionează. După ani de studii, cercetătorii au descoperit că, la un pacient cu FFI, prionii, nişte proteine malformate, atacă talamusul, o structură din profunzimea creierului, şi că un talamus afectat produce o tulburare de somn. Ei nu ştiu însă de ce se întâmplă asta sau cum s-o oprească sau să atenueze simptomele ei brutale. Înainte ca FFI să fi e studiată, majoritatea cercetătorilor nici măcar nu ştiau că talamusul are legătură cu somnul. FFI e o boală extrem de rară, cunoscută în doar 40 de familii din întreaga lume. Dar, dintr-un punct de vedere, seamănă cu formele mai uşoare de insomnie, care afectează azi milioane de oameni: e în mare măsură un mister.
Dacă nu ştim de ce nu putem dormi, e parţial pentru că nu ştim de fapt de ce avem nevoie de somn. Ştim că ne lipseşte când nu beneficiem de el. Şi mai ştim că oricât am încerca să i ne împotrivim, în cele din urmă ne doboară. Ştim că, la şapte-nouă ore după ce ne lăsăm pradă somnului, majoritatea suntem gata să ne trezim din nou şi că după 15-17 ore suntem iar obosiţi. Ştim deja de 50 de ani că somnul nostru e împărţit între somnul profund şi aşa-numitul somn cu mişcare rapidă a ochilor (REM), în care creierul e la fel de activ ca în starea de veghe, doar că muşchii voluntari sunt paralizaţi. Ştim că toate mamiferele şi păsările dorm. Delfinul doarme cu o jumătate de creier trează pentru a rămâne atent la mediul său subacvatic. Când raţele mari dorm înşirate, păsările de la extremităţi pot să-şi păstreze o jumătate de creier trează şi un ochi deschis pentru a se proteja de prădători. Şi peştii, insectele şi reptilele benefi ciază de un soi de odihnă. Tot acest repaus are un preţ. Un animal trebuie să stea nemişcat pentru o lungă perioadă de timp, devenind o ţintă uşoară pentru prădători. Care ar fi răsplata pentru un asemenea risc? „Dacă somnul nu slujeşte unei funcţii absolut vitale – spunea cândva renumitul cercetător al somnului Allan Rechtschaffen – aceasta e cea mai mare greşeală pe care evoluţia a făcut-o vreodată.“
Teoria predominantă este că somnul e cerut de creier. Ideea se bazează parţial pe bun-simţ – cine n-are mintea mai limpede după un somn bun? Dar e mai greu s-o justifici folosind date reale. Cum ajută somnul creierul? Răspunsul ar putea depinde de ce fel de somn vorbim. Recent, cercetători de la Harvard, conduşi de Robert Stickgold, au aplicat studenţilor diferite teste de aptitudini, permiţându-le să aţipească, apoi testându-i din nou. Au descoperit că subiecţii cu un somn REM au avut ulterior performanţe mai bune la testele de recunoaştere a modelelor, precum cele de gramatică, iar cei care au dormit profund s-au descurcat mai bine la memorare. Alţi cercetători au descoperit că în timpul somnului creierul pare să repete un model de activare neuronală survenit atunci când subiectul era treaz, ca şi cum creierul ar fi încercat să-i încredinţeze memoriei de lungă durată ce învăţase în acea zi. Astfel de studii sugerează că una dintre funcţiile somnului ar putea fi consolidarea memoriei. Acum câţiva ani, Giulio Tononi, reputat cercetător al somnului de la Universitatea din Wisconsin, Madison, a dat o întorsătură interesantă acestei teorii: studiul său arăta că în timpul somnului creierul pare să înlăture sinapsele sau conexiunile redundante ori inutile. Deci scopul somnului ar putea fi de a ne ajuta să ne amintim ce e important, permiţându-ne să uităm ce nu este. Somnul ar putea să aibă şi scopuri fi ziologice: viaţa scurtă a pacienţilor cu FFI ar putea fi un indiciu. A existat mult interes pentru ceea ce-i ucide, dar încă nu ştim cauza. Să moară ei chiar din pricina lipsei de somn? Şi dacă nu, în ce măsură contribuie lipsa somnului la factorii care-i ucid?
Unii cercetători au descoperit că privarea de somn împiedică vindecarea rănilor la şobolani, iar alţii au sugerat că somnul stimulează sistemul imunitar şi controlează infecţiile. Aceste studii nu sunt însă convingătoare. În cea mai celebră încercare de a afla de ce dormim, în anii ’80, Rechtschaffen a obligat şobolanii să stea treji în laboratorul său de la Universitatea din Chicago, punându-i pe un disc suspendat de un ax deasupra unui bazin cu apă. Dacă şobolanii adormeau, discul se răsturna şi îi arunca în apă; când cădeau în apă, ei se trezeau imediat. După circa două săptămâni de privare severă de somn, toţi şobolanii muriseră. Dar când Rechtschaffen le-a făcut necropsiile, n-a găsit nimic semnifi cativ în neregulă. Organele nu le fuseseră vătămate; păreau să fi murit de epuizare – adică din lipsă de somn. Un experiment ulterior din 2002, cu instrumente mai sofisticate, a eşuat din nou în a găsi „o cauză clară a morţii“ şobolanilor. La Universitatea Stanford l-am vizitat pe William Dement, decanul, acum pensionat, al Departamentului de studiere a somnului, unul dintre descoperitorii somnului REM şi cofondator al Centrului pentru Medicina Somnului, de la Stanford. L-am rugat să-mi spună ce ştia, după 50 de ani de cercetări, despre cauza somnului. „Din câte ştiu eu – mi-a răspuns – singurul motiv cu adevărat sigur pentru care trebuie să dormim e că ni se face somn.“ Din păcate, opusul nu e întotdeauna adevărat; nu ni se face somn oricând avem nevoie de el. În ţările dezvoltate, insomnia a atins niveluri epidemice. Între 50 şi 70 de milioane de americani, cam o cincime din populaţie, se plâng de probleme cu somnul. În 2008 au fost prescrise 56 de milioane de reţete pentru somnifere, cu 54% mai multe ca în ultimii patru ani. Se aşteaptă ca profitul centrelor de tratare a problemelor de somn să ajungă la patru miliarde şi jumătate de dolari până în 2011. Şi totuşi se face surprinzător de puţin pentru a înţelege cauzele primare ale insomniei. Majoritatea studenţilor la medicină au sub patru ore de curs despre tulburările de somn; unii nici atât. Adesea, chestionarele medicilor de familie nici nu pun întrebări legate de somn.
Text: D. T. Max
