Suntem înconjuraţi. Pe lîngă substanţele toxice de zi cu zi – de la arsenic la oxigen –, există 1.200 de tipuri de organisme marine otrăvitoare, 700 de peşti, 400 de şerpi veninoşi, 60 de căpuşe, 75 de scorpioni, 200 de păianjeni, 750 de substanţe toxice în peste 100 de specii de plante şi cîteva păsări cu pene otrăvitoare. În această lume otrăvită, de ce nu murim mai mulţi intoxicaţi?
Paradoxul Otrăvii
Răul poate veni şi în doze foarte mici. Pe 14 august 1996, Karen Wetterhahn, toxicolog şi profesor de chimie la Dartmouth College, şi-a scăpat un strop de dimetilmercur pe mîna stîngă. Wetterhahn, o femeie înaltă, suplă, energică, era expertă în modul prin care metalele toxice pot produce cancer dacă penetrează membrana celulară. Cînd a vărsat stropul de otravă în laborator, nici nu l-a băgat în seamă; purta mănuşi de latex. Dar ceva n-a ştiut, şi asta a ucis-o. Dimetilmercurul era suficient de penetrant ca să treacă prin mănuşă. După cinci luni, Wetterhahn a început să se lovească de uşi şi să încurce cuvintele. După alte trei săptămîni de spital, a intrat în comă. „M-am dus să o văd, dar era într-o altfel de comă decît ştiam“ – îşi aminteşte Diane Stearns, care pe atunci era doctorandă a lui Wetterhahn, iar acum e ea însăşi profesor de chimie. „Se zbătea. Soţul ei văzuse lacrimi curgîndu-i şiroaie pe faţă. Am întrebat dacă suferea. Medicii mi-au spus că, aparent, creierul ei nici măcar nu înregistra durerea.“
Karen Wetterhahn a murit după alte cinci luni. Avea 48 de ani şi era soţie şi mamă a doi copii. Mercurul îi devorase creierul „de parcă nişte termite l-ar fi ros luni de-a rîndul“ – a spus unul dintre medicii ei. Cum a putut un toxicolog de talie mondială, atît de strălucit şi de meticulos, să sfîrşească astfel?
Otrava este un asasin discret, eficient în cantităţi minuscule, adesea indetectabil. E perfidia din paharul de vin contaminat cu arsenic. Atracţia fatală: mărul otrăvit al Albei-ca-Zăpada, ruleta japoneză practicată de cei care consumă fugu (peşte-balon japonez). Fără otravă, supereroii din benzi desenate şi personajele negative din piese de teatru şi film ar fi cu mult mai plictisitori. Spiderman există datorită unei muşcături de păianjen radioactiv. Cariera ţestoaselor Ninja începe prin căderea lor (pe cînd erau simple animale de companie) într-un canal, împreună cu un conteiner de deşeuri toxice. Laerte a folosit o sabie muiată în otravă pentru a-l ucide pe Hamlet, iar mama cea rea a lui Claude Rains i-a tot picurat otravă în băutură lui Ingrid Bergman în thrillerul Notorious, de Hitchcock. Se poate spune că un toxicolog studiază substanţele care ucid. Dar toxicologia este şi o ştiinţă despre viaţă. Ce omoară poate şi vindeca. După cum spunea Paracelsus, un medic şi chimist elveţian din secolul al XVI-lea: „Toate substanţele sînt otrăvuri; nu e una care să nu fie otravă. Doza corectă e cea care diferenţiază otrava de remediu.“ Otrava constă în dozaj. Toxicologia şi farmacologia se întrepătrund, sînt inseparabile, sînt o dualitate de tip „Jekyll şi Hyde“. Şarpele încolăcit pe un toiag îl simbolizează pe Asclepios, zeul grec al medicinei.
Să luăm arsenicul, de exemplu, otrava regilor şi regele otrăvurilor. Arsenicul exploatează anumite căi din interiorul celulelor, se leagă de proteine şi produce un dezastru la nivel molecular. Cantităţi mici ingerate pe o perioadă lungă dau stări de slăbiciune, confuzie, paralizie. Înghite cinci grame o dată şi îţi apar semnele clasice ale otrăvirii acute cu arsenic: greaţă, vărsături, diaree, hipotensiune şi apoi moartea.
Pentru că nu are culoare, gust şi miros, arsenicul a fost otrava preferată de Borgia, nobila familie din Renaşterea italiană specializată în asasinate iscusite, dar şi a Hyeronimei Spara, o femeie de afaceri din Roma secolului al XVII-lea care conducea o şcoală unde nevestele tinere şi bogate învăţau cum să scape de soţi, ca să devină văduve tinere şi bogate. Arsenicul, supranumit poudre de succession, praful succesiunii, îi ajuta pe prinţii ambiţioşi să-şi asigure tronul. Administrată în doze mici unei doici care alăpta, otrava putea trece în lapte, omorîndu-i pe pruncii rivali. De la moarte la viaţă: în secolul al cincilea î.Hr., Hipocrat folosea arsenicul pentru a trata ulcere. El a devenit unul din ingredientele soluţiei lui Fowler, creată în 1786 şi folosită timp de peste 150 de ani pentru a trata orice, de la astm pînă la cancer. În 1910, arsenicul a devenit primul remediu eficient pentru sifilis (înlocuit mai tîrziu de penicilină). Derivate ale arsenicului sînt încă folosite pentru a trata „boala somnului africană“. În 1890, William Osler, fondatorul educaţiei medicale moderne, a declarat arsenicul drept cel mai bun medicament împotriva leucemiei, iar acesta rămîne pînă astăzi un agent eficient în chimioterapie pentru formele acute ale bolii. E, aşadar, arsenicul o otravă sau un leac?
„Ambele – spune Joshua Hamilton, profesor de toxicologie şi farmacologie la Dartmouth. Dar vorbeşti despre un Borgia sau despre un medic?“
Sîntem înconjuraţi de otrăvuri. Necazurile vin nu numai de la prea mult din ceva rău, ca arsenicul, dar de la prea mult din aproape orice. Prea multă vitamină A poate afecta ficatul. Prea multă vitamină D afectează rinichii. Prea multă apă poate provoca hiponatremie, o diluare a concentraţiei de sare din sînge care întrerupe funcţionarea creierului, a inimii şi a muşchilor.
Chiar şi oxigenul are o latură sumbră. „Oxigenul este toxina fundamentală“ – spune Michael Trush, toxicolog la Şcoala de Sănătate Publică „Johns Hopkins Bloomberg“. Oxigenul se combină cu alimentele pentru a crea energie, dar organismul nostru produce şi radicali oxigenaţi – atomi cu un electron în plus care distrug biomoleculele, ADN-ul, proteinele şi lipidele. „Ne oxidăm permanent – spune Trush. Preţul biochimic al respiraţiei este îmbătrînirea.“ Cu alte cuvinte, ruginim.
Şi de parcă otrăvurile zilnice nu ne-ar crea destule angoase, există şi pericolele mai exotice ale naturii. În privinţa asta, lumea e o adevărată junglă. Există 1.200 de tipuri de organisme marine otrăvitoare, 700 de peşti otrăvitori şi 400 de şerpi veninoşi, 60 de căpuşe, 75 de scorpioni, 200 de păianjeni, 750 de substanţe toxice în peste 1.000 de specii de plante şi cîteva păsări ale căror pene sînt otrăvitoare la atingere sau ingestie.
Dată fiind această lume otrăvită, oare de ce nu murim mai mulţi dintre noi intoxicaţi? Deoarece organismul nostru este făcut să ne apere atît împotriva otrăvurilor naturale, cît şi a celor create de om. Prima baricadă, pielea, e alcătuită din cheratină – atît de impermeabilă pentru apă, rezistentă şi bine ţesută, încît poate fi penetrată doar de molecule dintre cele mai mici şi mai uşor solubile în grăsime. Simţurile ne avertizează cînd apar substanţe toxice; dacă nu reuşesc, mai există vomitatul, ca soluţie de rezervă. În sfîrşit, mai e şi ficatul, care transformă otrăvurile solubile în grăsime în deşeuri solubile în apă, care pot fi deversate prin rinichi. Balanţa înclină înspre toxic doar cînd depăşim doza. Mike Gallo, toxicolog, cunoaşte principiul pragului toxic din interior. La propriu. Gallo, un ins impregnat de cafea şi cu un corp deşirat, este director asociat la Institutul pentru Cancer din New Jersey, New Brunswick. În februarie 2004, la 64 de ani, i s-a pus diagnosticul de limfom non-Hodgkin. După două săptămîni, devenise atît toxicolog, cît şi pacient al Institutului pentru Cancer. Oncologul i-a recomandat patru luni de dietă intravenoasă cu toxine, cunoscută şi sub numele de chimioterapie, şi Gallo şi-a început tratamentul într-o clinică aflată cu patru etaje mai jos de biroul lui.
Cocteilul lui număra ingrediente precum ciclofosfamidă, adriamicină, vincristină, prednison şi rituximab – suficient de toxice pentru a provoca efecte secundare ce merg de la vărsături, diaree sau pierdere în greutate, la afecţiuni ale ficatului, inimii şi vezicii şi pînă la deces provocat de o infecţie generalizată pe fondul unui sistem imunitar slăbit. În plus – după cum povesteşte vesel Gallo – „aproape orice medicament împotriva cancerului este el însuşi cancerigen“.
Pe de altă parte – spune el – „de îndată ce mi-au înfipt acul în venă m-am simţit uşurat. M-am gîndit: l-au dibuit pe ticălos“.
Gallo a avut noroc. Claia bogată de păr roşcat i-a căzut şi a căpătat acel aer extraterestru pe care ţi-l dă chimioterapia. Dar trecînd peste oboseală şi obişnuita scădere a numărului de globule din sînge, a continuat să lucreze pe toată durata tratamentului. „M-am descurcat bine – spune el –, dar în camera de alături era un bărbat la fel ca mine, de aceeaşi vîrstă, cu acelaşi fizic, care îşi vărsa şi sufletul din el. De ce? Faţă de el, probabil că enzimele care metabolizează medicamentele erau uşor diferite la mine.“
Acestea sînt aspecte ale toxicologiei – diferenţa subtilă, problema lui cît de mult sau cît de puţin, linia incertă dintre a vindeca şi a ucide – care îl pasionează pe Gallo, în calitatea lui de cercetător. Ele sînt inima toxicologiei, deci a otrăvii. „Toxicologia îţi dă ocazia să înţelegi biologia“ – spune el. De asemenea, toxicologia i-a salvat viaţa. După şase luni şi mii de miligrame de hapuri toxice, medicul lui Gallo i-a dat vestea cea bună. Limfomul dă înapoi.
Poveştile celor doi toxicologi se sfîrşesc tragic pentru unul, fericit pentru celălalt. Karen Wetterhahn şi-a pierdut viaţa din cauza otrăvii, Michael Gallo i-o datorează pe a sa. „Am scăpat de un glonţ ucigaş datorită altor cîtorva gloanţe bine plasate – spune Gallo. Puteam să mor. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru otrăvuri.“
