Intrușii spațiului și beneficiile pe care le aduc

sateliti

Un satelit este o lună, o planetă sau un obiect din spațiu care circulă în jurul unui corp ceresc. Există două tipuri de sateliți: naturali (cum ar fi luna, care orbitează Pământul) sau artificiali (cum ar fi Stația Spațială Internațională, care orbitează Pământul).

În sistemul solar sunt zeci și zeci de sateliți naturali, aproape fiecare planetă având cel puțin echivalentul unei luni. Sateliții artificiali au devenit realitate doar la mijlocul secolului al XX-lea. Primul satelit a fost Sputnik, o sondă spațială rusească cu dimensiunea unei mingi de plajă, care a decolat pe 4 octombrie 1957. Acțiunea a surprins mare parte a lumii occidentale, deoarece se credea că sovieticii nu erau capabili de a trimite sateliți în spaţiu. Apoi, pe 3 noiembrie 1957, sovieticii au lansat un satelit și mai masiv, Sputnik 2, care a transportat la bord chiar și un câine, devenit apoi celebru, cu numele de Laika. Primul satelit al Statelor Unite a fost Explorer 1, lansat la 31 ianuarie 1958. Acesta avea doar 2% din greutatea Sputnik 2.

De la sol, sateliții pot arăta foarte asemănător – cutii strălucitoare sau cilindri împodobiți cu panouri solare care par aripi, dar în spațiu, aceste mașinării gălăgioase se comportă diferit în funcție de traiectoria lor de zbor, altitudine și orientare. Ca urmare, clasificarea sateliților poate fi destul de dificilă. O abordare este modul în care aceștia orbitează planeta țintă (de obicei este vorba despre Pământ). Există două forme de bază ale unei orbite: circulară și eliptică. Unii sateliți încep eliptic, după care pot dobândi căi circulare. Alții se mișcă permanent pe căi eliptice cunoscute sub numele de orbite Molniya. Aceste obiecte circulă în general de la nord la sud, deasupra polilor Pământului și durează aproximativ 12 ore pentru a face o călătorie completă.

Sateliții cu orbită polară trec, de asemenea, peste polii planetei la fiecare mișcare de revoluție, deși orbitele lor sunt mult mai puțin eliptice. Orbita polară rămâne fixă în spațiu pe măsură ce Pământul se rotește în interiorul orbitei. Ca urmare, o mare parte din Pământ trece sub un satelit cu o orbită polară. Deoarece orbitele polare realizează o acoperire excelentă a planetei, ele sunt adesea folosite pentru sateliții care sunt destinați cartografiei și fotografiei. Și meteorologii se bazează pe o rețea mondială de sateliți polari, care acoperă întregul glob la fiecare 12 ore. Acestea pot fi folosite și pentru sateliții datorită cărora avem parte de transmisii televizate fără întreruperi. Intelsat este un furnizor de servicii pentru comunicații prin satelit, care de aproximativ 40 de ani lucrează cu diferiți sateliți pentru a acoperi evenimente sportive majore la nivel mondial. Compania transmite Jocurile Olimpice începând cu anul 1968 și Cupa Mondială începând cu 1970. La început, când sateliții au apărut ca singurul mijloc prin care televiziunea putea să transmită un eveniment dinspre locația reală, către spectatorii de acasă, reacțiile acestora erau pe măsura unicității canalului de propagare. Aceste planete artificiale încă erau privite ca dispozitive exotice, extrem de secrete, utilizate în principal în scop militar, pentru activități precum navigația și spionajul. În zilele noastre nu este nicicum exotic și deloc o raritate să poți participa la evenimente sportive care au loc în cealaltă parte a lumii, iar calitatea le face să fie vizionate cap-coadă. World Series of Poker, o serie de turnee de poker care se desfășoară anual în Las Vegas stabilește recorduri în ceea ce privește numărul de participanți tocmai datorită avantajelor oferite de sateliți. Și nu este vorba doar despre eliminarea distanței, ci și de ceea ce poate fi luat ca lucru în echipă. Dacă îți dorești să iei parte la un turneu în valoare de mai mult decât dispui, te poți alătura unei mese unde găsești alți participanți, care contribuie la suma totală impusă.

Sateliții pot fi clasificați și în funcție de înălțimea lor deasupra Pământului. În acest sens există trei categorii. Sateliții LEO sunt cei aflați la o distanță relativ mică, undeva între 180 și 2.000 de kilometri. Aceștia sunt ideali pentru a face observații în scopuri militare și pentru colectarea datelor meteo. Sateliții GEO orbitează Pământul la o altitudine mai mare de 36.000 de kilometri, iar perioada lor orbitală este aceeași cu perioada de rotație a Pământului: 24 de ore. În această categorie sunt incluși sateliții geo-staționari (OSG), care rămân pe orbită deasupra unui punct fix de pe Pământ. Nu toți sateliții geo-sincroni sunt geo-staționari. Unii au orbite eliptice, ceea ce înseamnă că se îndreaptă spre est și vest peste un punct fix de la suprafață, pe parcursul unei orbite complete. Unele au orbite care nu sunt aliniate cu ecuatorul Pământului. Se spune că aceste căi orbitale au grade de înclinație. De asemenea, înseamnă că traseul satelitului îl va duce la nord și sud de ecuatorul Pământului pe o orbită completă. Sateliții geo-staționari trebuie să zboare deasupra ecuatorului Pământului pentru a rămâne într-un loc fix deasupra Pământului. Câteva sute de sateliți de televiziune, comunicații și meteo folosesc orbite geo-staționare, prin urmare aceștia pot fi destul de solicitați.

Sateliții MEO sunt undeva între un nivel foarte scăzut și unul foarte înalt, deci de la aproximativ 2.000 kilometri la 36.000. Sateliții de navigație, precum cei utilizați de GPS-urile automobilelor funcționează bine la această altitudine.

Putem să categorisim sateliții și în funcție de ceea ce au în câmpul lor vizual. Majoritatea obiectelor trimise în spațiu în ultimele decenii privesc în jos spre Pământ. Acești sateliți au camere și echipamente capabile să vadă lumea noastră prin diferite lungimi de undă ale luminii, creând totodată vederi spectaculoase, ultraviolete și infraroșii, ale planetei noastre în schimbare. Un număr mai mic de sateliți își îndreaptă „ochii” spre spațiu, unde captează vederi magnifice ale stelelor, planetelor și galaxiilor și scanează obiecte, cum ar fi asteroizii sau cometele, astfel încât să prevină o eventuală coliziune cu Pământul.

Una dintre primele noastre cunoștințe despre spațiul cosmic a fost că luna este una. Cu timpul, însă, am fost surprinși de faptul că există mai multe luni în proximitatea altor lumi. Majoritatea planetelor din sistemul nostru solar au sateliți naturali, pe care îi numim și luni. Mercur și Venus, în schimb, care sunt planete interioare, nu dispun de asemenea însoțitoare, în timp ce Marte are două luni numite Phobos și Deimos.

Dincolo de centura de asteroizi, sunt patru planete gigantice gazoase care au fiecare câte un întreg panteon format din luni. Pentru Jupiter se cunosc 69 de luni, pentru Saturn – 53, Uranus are 27 și Neptun are 13 sau 14. Alte luni sunt descoperite ocazional, în principal prin misiuni sau prin efectuarea de noi observații cu telescopul. Saturn este un exemplu special, deoarece este înconjurat de mii de obiecte mici care formează un inel vizibil chiar și prin telescoapele folosite de cineva de pe Pământ.

Chiar și Pluto, care este tehnic o planetă pitică, are luni. Cu toate acestea, oamenii din spatele misiunii New Horizons, care a zburat pe Pluto în 2015, susțin că aspectul lor le face mai asemănătoare cu niște planete. Totuși, nu se știe cu exactitate care este totalul, speculația fiind undeva în jur de 5. O mulțime de asteroizi au, de asemenea, luni, care zboară uneori aproape de Pământ.

Luna este un satelit, dar și Pământul este un satelit, pentru că orbitează Soarele. Cea mai mare distincție dintre acești sateliți naturali și cei artificiali este apariția lor în Univers. Pentru primii, Big Bang-ul este răspunsul, dar pentru ceilalți este vorba despre intervenția omului. Se poate spune așadar că sunt aceștia niște intruși? Cu siguranță, nu, pentru că astfel ar însemna că și Pământul este o apariție inopinată.

sateliti

 

Sursă: Agenția PROMOdesk

Sursă foto: Pexels

Be the first to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*