Cum a crescut și descrescut Imperiul Otoman

Unul dintre cele mai mari imperii din istorie, Imperiul Otoman a durat peste 600 de ani înainte de a se prăbuși pe frontul Primului Război Mondial.

De ERIN BLAKEMORE
The tughra (insignia) of the 16th-century Ottoman emperor Süleiman the Magnificent. A tughra generally includes the ...
Tughra (emblema) împăratului Suileiman Magnificul, care a domnit în secolul al XVI-lea. O tughra include în general numele sultanului și al tatălui său, împreună cu apelativul „de-a pururi victoriosul”. Foto: MUZEUL DE ARTĂ METROPOLITAN

Cumoscut drept una dintre cele mai mari puteri politice din istorie, Imperiul Otoman a crescut de la un stătuleț turcesc din Anatolia până la un stat vast, care la apogeu se întindea spre nord până în Austria, la Viena, spre est până la Golful Persic, spre Vest până în Algeria și spre sud până în Yemen. Succesul imperiului a venit atât din structura sa centralizată cât și din teritoriu. Controlul asupra unora dintre cele mai lucrative rute comericale ale lumii i-a adus o bogăție considerabilă, în timp ce armata impecabil organizată i-a adus puterea militară. Dar orice imperiu care se ridică ajunge la un moment dat să se prăbușească, așa că la șase secole după ce s-a iscat de pe câmpurile de bătălie anatoliene, Înalta Poartă s-a prăbușit catastrofal pe frontul Primului Război Mondial.

Un portret de secol XVI al lui Osman, primul sultan al Imperiului Otoman. Foto: BRIDGEMAN IMAGES
Un portret de secol XVI al lui Osman, primul sultan al Imperiului Otoman. Foto: BRIDGEMAN IMAGES

Osman I, comandantul unui trib nomad turcic din Anatolia (Turcia de astăzi), a început cuceririle în regiune la sfârșitul secolului al XIII-lea, lansând atacuri împotriva Imperiului Bizantin, puterea creștină care dădea semne de slăbiciune. În jur de 1299, s-a declarat conducătorul suprem al Asiei Mici, iar succesorii lui s-au extins tot mai mult în terotoriile bizantine, cu ajutorul mercenarilor străini.

În 1453, descendenții lui Osman, acum cunoscuți drept otomani, au îngenuncheat în sfârșit Imperiul Bizantin cucerind Constantinopolul, capitala ce părea de necucerit. Orașul era numit după Constantin, primul împărat creștin al Romei, și apoi a fost cunoscut și sub numele de Istanbul (o versiune a grecescului stin polis, „în/înspre oraș”).

Această miniatură de secol XVI reprezintă armata otomană a lui Suleiman Magnificul intrând în Europa. Foto: BRIDGEMAN IMAGES
Această miniatură de secol XVI reprezintă armata otomană a lui Suleiman Magnificul intrând în Europa. Foto: BRIDGEMAN IMAGES

Devenit acum o  putere dinastică și având capitala la Istanbul, Imperiul otoman a continuat să se extindă în Balcani, Orientul Mijlociu și Africa de Nord. Deși era o dinastie, o singură funcție — cea de conducător suprem, sau sultan — era ereditară. Restul elitelor trebuiau să își câștige pozițiile indiferent de familia în care se nășteau.

În secolul al XVI-lea, sub domnia lui Suleiman Magnificul, când puterea și influența otomană s-a aflat în perioada de maximă înflorire, s-au atins noi culmi în dezvoltarea artelor, tehnologiei și arhitecturii, iar imperiul în general s-a bucurat de pace, toleranță religioasă și stabilitate economică și politică. Dar curtea imperială făcea și victime: femeile era luate în sclavie sexuală și închise în haremuri; bărbații luați în robie luptau în armată sau deveneau slujitori; frații sultanilor erau adesea uciși sau, mai târziu, închiși pentru a-l feri pe sultan de competiție politică.

Imperiul Otoman în peiroada de maximă extindere (1683)
Imperiul Otoman în peiroada de maximă extindere (1683)

La apogeul său, Imperiul Otoman a fost un jucător cheie în politica europeană și a avut mai mulți supuși creștini decât musulmani. Dar în secolul al XVII-lea, a început să își piardă din forță. Până atunci existaseră mereu noi teritorii de cucerit și noi țări de exploatat, dar după ce asediul asupra Vienei a dat greș pentru a doua oară în 1683, puterea lui a început să slăbească.

Intrigile politice din interiorul sultanatului, întărirea puterilor europene, competiția economică datorată unor noi rute economice și începutul Revoluției Industriale au destabilizat imperiul cândva fără egal. Prin secolul al XIX-lea, Imperiul Otoman era numit în derâdere „bolnavul Europei”, din cauza teritoriului în scădere, a declinului economic și a dependenței sporite față de restul Europei.

Avea să fie nevoie de o conflagrație mondială pentru a-i pune însă capăt. Deja extrem de slăbit, sultanul Abdul Hamid II a cochetat cu ideea unei monarhii constituționale la sfârșitul anilor 1870. În 1908, Junii Turci, reformatori, au pus la cale o revoluție și au reinstaurat constituția.

Juni Turci care conduceau acum Imperiul Otoman doreau să-l întărească, ceea ce i-a speriat pe vecinii din Balcani. Războaiele balcanice care au urmat au dus la pierderea a 33 la sută din teritoriul rămas al imperiului și a până la 20 la sută din populație.

În pragul Primului Război Mondial, Imperiul Otoman a intrat într-o alianță secretă cu Germania. Conflictul care a urmat a fost dezastruos. Peste două treimi din armata otomană a cazut pe front și până la trei milioane de supuși civili au pierit. Printre aceștia, în jur de 1,5 milioane de armeni uciși în masacre și marșuri ale morții, în timp ce erau expulzați de pe teritoriul otoman. În 1922, naționaliștii turci au aboliut sultanatul, punând capăt unuia dintre cele mai puternice imperiile ale istoriei.

 

Be the first to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*