Regii controversei

A fost regatul lui David şi Solomon un imperiu glorios sau doar un târguşor? Depinde pe care arheologi îi întrebi.

Femeia ce şade pe o bancă în Cetatea Veche a Ierusalimului, cu o faţă rotundă şi bine înfofolită împotriva frigului toamnei, muşcă dintr-un măr în timp ce studiază clădirea care i-a adus atât faimă, cât şi necazuri. Nu arată întocmai ca o clădire – sunt doar câteva ziduri joase de piatră, îmbinate cu un vechi zid de susţinere, terasat, înalt de 20 de metri. Dar pentru că femeia e arheolog, şi pentru că asta e descoperirea ei, ochii ei văd ceea ce alţii nu pot vedea. Ea vede poziţia clădirii, pe panta nordică a vechii cetăţi ce domină Valea Kidron, din Ierusalim, şi îşi imaginează un punct de observaţie ideal, din care să cuprinzi tot regatul. Şi-i imaginează pe tâmplarii şi pietrarii fenicieni care au ridicat-o în secolul al X-lea î.Hr., precum şi pe babilonienii care au distrus-o patru secole mai târziu. Însă, în primul rând, şi-l imaginează pe cel care – crede ea – a stăpânit clădirea. Numele lui era David. Aceasta – a declarat ea – e probabil clădirea descrisă în Cartea a doua a lui Samuel: „În vremea aceea a trimis Hiram, regele Tirului, soli la David şi lemne de cedru şi pietrari şi dulgheri, ca să-i ridice casa.“

Femeia se numeşte Eilat Mazar. Mestecând şi privind în gol, pare întruchiparea stăpânirii de sine – până la ivirea unui ghid turistic. E un tânăr israelian însoţit de câţiva turişti, care se adună în faţa băncii pentru a vedea clădirea. În momentul în care acesta deschide gura, Mazar ştie ce urmează. Ghidul e un fost student de-al ei la arheologie. Ea a aflat că el aduce turişti aici şi îi informează că acesta NU e palatul lui David şi că întreaga activitate arheologică de la Cetatea lui David e doar o manevră a dreptei israeliene de a creşte revendicările teritoriale ale ţării şi de a-i strămuta pe palestinieni.

Mazar sare de pe bancă şi se îndreaptă spre ghid. Îl apostrofează violent în ebraică, în timp ce el o priveşte indiferent. Turiştii, muţi de uimire, o privesc îndepărtându-se.

„Trebuie să fii tare – mormăie ea din mers. Parcă toată lumea vrea să distrugă ce faci.“ Iar apoi, pe un ton mai tânguitor: „De ce? Cu ce-am greşit?“ Arheologul se suie în maşină. Pare distrusă. „Cred c-o să mă îmbolnăvesc din cauza stresului – spune ea. Mi-am pierdut ani din viaţă.“

Nicăieri în lume arheologia nu seamănă aşa de bine cu un sport de contact. Unul dintre motive e chiar Eilat Mazar. Când în 2005 a anunţat că bănuieşte că a dezgropat palatul regelui David, a provocat apologia stridentă a unei teorii mai vechi, atacată timp de peste un sfert de secol – şi anume, că descrierea din Biblie a imperiului înfiinţat de David şi continuat de fiul său, Solomon, e corectă din punct de vedere istoric. Afirmaţia lui Mazar le-a dat apă la moară creştinilor şi evreilor din întreaga lume, care susţineau că Vechiul Testament poate şi trebuie să fie luat ad-litteram. Posibila ei descoperire are un ecou deosebit în Israel, unde povestea lui David şi Solomon se împleteşte cu revendicările istorice ale evreilor faţă de biblicul Sion.

Povestea e cunoscută oricărui cititor al Bibliei. Un tânăr păstor, pe nume David, din tribul lui Iuda, îl ucide pe uriaşul Goliat, din tribul duşman al filistenilor, e ridicat la rangul de rege al iudeilor în urma morţii lui Saul la sfârşitul secolului al XI-lea î.Hr., cucereşte Ierusalimul, uneşte triburile seminţiei lui Iuda cu triburile israelite disparate de la nord, după care pune bazele unei dinastii ce continuă, prin Solomon, până în secolul al X-lea î.Hr. Dar dacă Biblia susţine că David şi Solomon au transformat regatul lui Israel într-un puternic şi prestigios imperiu care se întindea de la Mediterană la Râul Iordan şi din Damasc până în Negev, arheologii n-au reuşit în decenii de căutări să găsească vreo dovadă concludentă că David sau Solomon ar fi construit vreodată ceva.

Text: Robert Draper

Vezi articolul complet în revistă