6 povești din insula Rodos 

Turiștii coboară de pe dealul Acropolei din Lindos, situat la 50 de km de orașul Rodos, pe coasta de est a insulei. Foto: Bogdan Croitoru

În călătoria pe Marea Egee prin Rodos, Kos și Leros, m-am uitat în primul rând după oameni atât de îndrăgostiți de locurile natale, că le sclipesc ochii când povestesc despre ele, propovăduindu-le ca niște apostoli involuntari, însuflețindu-le, traducându-le mai profund, mai inteligibil și străinului grăbit să bifeze încă o experiență. Cred că omul sfințește locul și dacă ai norocul să dai peste cine trebuie, călătoria devine memorabilă. Dați-mi voie să vi-i prezint pe noii mei prieteni din Insulele Dodecaneze. Partea I: Rodos

Sutele de turiști care coboară zilnic din autocare trec absenți pe lângă chioșcul lui Pantelis, ocolesc rotonda lui cu mese de plastic din jurul unui stejar secular și se grăbesc să dea 3 euro la casa de bilete pentru a vedea mănăstirea Filerimos.

Silcofilos Pantelis mijește ochii bătrâni și le zâmbește cu toată mustața argintie: știe că la sfârșit tot la lichiorul lui afrodiziac 7 ierburi se vor întoarce. Ca mai peste tot în Rodos, locul e înțesat de turiști care gonesc de parcă ar împinge cărucioare sub soarele arzător prin față unor rafturi de supermarket, încercând să ia acasă cât mai multe impresii ale obiectivelor complexului arheologic: ruinele fântânii dorice, templului antic dedicat Atenei Polias, bazilicii creștine din sec. al V-lea – al VI-lea d.H., biserica și mănăstirea construite de cavalerii ioaniți în sec. XIV-lea pe platoul unde în Antichitate a fost acropola orașului-stat Ialyssos, zidurile garnizoanei bizantine, bisericuța Ai-Yorgis Chostos, aleea „Golgotei“ apărută în timpul stăpânirii italiene (1912-1945).

Ce ironie: în greacă, Filerimos înseamnă iubitor de liniște! Încerc să-mi imaginez cum trebuie să fi arătat această mănăstire micuță și cochetă pe vremea călugărilor capucini. Nu reușesc. Decid să revin a doua zi la apus, chiar înainte de închidere, când locul redevine pustiu. Și într-adevăr, e minunat să vezi totul în tihnă, să bântui fără țintă în vaietele celor peste 250 de păuni care împânzesc locul, pe Aleea Chiparoaselor sau pe Drumul către Golgota, cu ale sale basoreliefuri ce ilustrează ca niște borne opririle din calvarul lui Isus.

La capătul Aleii Patimilor, străjuită de chiparoși, se află o cruce impunătoare și o priveliște care îți taie respirația. La final, când simt nevoia de a contracara oboseala cu o cafea grecească, revin la umbra stejarului din fața chioșcului lui Pantelis. Patronul însuși sparge gheață:

– Câți ani îmi dai?, mă întreabă direct.

– 64, răspund cu toată sinceritatea.

Aflu că Silcofilos Pantelis are 81 de ani, iar chioșcul lui, unde vinde suvenire și faimosul lichior 7 ierburi, este din 1952. A învățat rețeta străveche a călugărilor capucini de la un bătrân preot italian („mi-a fost ca un tată“) care a părăsit insula în 1946. Rețeta e și trebuie să rămână secretă, dar îmi poate spune 4 dintre cele 7 ingrediente: cimbru, oregano, pelin și salvie.

Anul trecut, când programul de vizitare al bisericii era până la ora 15, Pantelis avea cheile și deschidea gratis turiștilor care ajungeau seara, „că lumea nu trebuie să se închine în biserică la program“. Anul acesta orarul a fost prelungit până la ora 20 și Pantelis nu mai are cheile. Dar îngrijește în continuare partea din dreapta sitului, dinspre Aleea Patimilor, și hrănește din banii lui cei 250 de păuni care cutreieră locul.

„În viața mea am fost un adevărat Casanova“, spune el. „M-au iubit multe doamne.“ Îmi predă primele lecții kamaki, ritualul de curtare grecesc: „Dă-i senzația că îți va fi regină din primele 30 de secunde“. Și îmi oferă o sticluță de lichior verde, „să crească și populația României“.

– Și ce făceau călugării capucini cu un lichior afrodiziac?, îl întreb.

– E în primul rând un digestiv, zâmbește șiret.

 

Văzut din afară, hotelul Thomas din satul Monolithos pare o ghebă butucănoasă. Dar este însuflețit de un tip special, don Quijote de Rodos. Îl cheamă Giorgios, are 34 de ani și e dedicat Monolithosului, un sat pitoresc de pe coasta sud-vestică Rodosului, străjuit din secolul al XV-lea de faimosul castel Monolithos. Meseria mă obligă să fiu un ascultător răbdător. Când interlocutorul e un vampir energetic, abia mă ridic de pe scaun după un interviu de o oră. Giorgios Thyris este unul dintre acei oameni rari care nu sug, ci emană bună dispoziție. Mă uitam la el ca o albinuță învățată cu flori carnivore la o orhidee din Munții Akramitis: copilărească, fericită, care extrage energie pozitivă din pământul pe care-l iubește și o radiază în jur. Când vorbește, îi râd ochii, iar mâinile îi stau timide în poală.

În urmă cu 6 ani, când a părăsit capitala și s-a retras la Monolithos, toți prietenii l-au crezut nebun. Îl întreb și eu de ce a venit aici. Râde și trage draperia; „Dimineața mă trezesc și mă uit pe fereastră: munte, mare, pădure, vin bun, companie plăcută. De ce altceva are nevoie un om?“

Are dreptate: satul Monolithos, culcușit în coasta Munților Akramitis, are căsuțe fermecătoare văruite în alb, taverne cu mâncare tradițională delicioasă, poteci spre pădure, munți și plaje.

„Cei mai mulți oameni care ajung în Rodos stau toată ziua la plajă și în apă; și apoi se încuie în hotel. Eu le propun o vacanță alternativă în care poți să cunoști nemijlocit oamenii, locurile, să participi la festivalurile noastre.“

A venit aici fără niciun ban și primii doi ani a lucrat într-un atelier de termopane. Când a strâns destul să poată închiria o clădire în paragină, a reparat totul de unul singur și a redeschis Thomas Hotel. A căutat tour operatori încercând să stabilească contacte, dar s-a izbit ca de un zid: „Monolithos e un produs turistic nou, deocamdată nu putem colabora“. Mai întâi l-au vizitat prietenii din Rodos; s-a ridicat pe Facebook, postând poze și reacții ale oaspeților. „Am crescut de la zi la zi, lună cu lună, câștigând om cu om.“ Nu are niciun angajat, el face totul: recepție, bucătărie, curățenie, excursii, cântă, dansează, organizează evenimente. Când ești one man show, inevitabil există scăpări. Și totuși nu are niciun turist nemulțumit. Pentru că cei care îi calcă pragul îi devin prieteni. De 9 luni îl ajută prietena Marina Zawaher, care are studii în turism. Marina e de acord că hotelul nu arată nemaipomenit văzut din afară, dar „Giorgios e cel mai original om din Rodos și oamenii vin pentru el și pentru locurile acestea extraordinare, nu pentru clădire“.

Dă ca exemplu un cuplu care în 2008 a venit pentru o noapte și a rămas o lună, și de atunci se întorc anual. Ideea lui Giorgios e că oamenilor, măcar anumitor oameni, nu le plac vacanțele impersonale, ci vor să vină într-un loc special, acasă la un prieten.

Giorgios și Marina se luptă să unească toate afacerile de turism din sat, să se sprijine reciproc și să promoveze satul împreună. „Cele mai importante sunt bucuriile simple ale vieții“, mi-a spus la despărțire. „Te rog, mergi să vezi apusul la castelul Monolithos. Locul are o energie fantastică. Am văzut atâția prieteni cu lacrimi în ochi uitându-se la panorama aceea.“

www.thomashotel.gr

 

3

„Zidul de care te sprijini are 2.000 de ani“, îmi spune patronul Stratos Dinoris. Restaurantul lui din Piața Muzeului nr. 14, în inima medievală a orașului Rodos, a fost amenajat în 1966 într-un fost grajd al cavalerilor ospitalieri. Stăm la masă într-o prelungire a localului, într-o parte a hanului englezesc construit de cavaleri peste ruine străvechi. „Aici a locuit Richard Inimă de Leu în drum spre Ierusalim.“

Bătrânul minion vorbește englezește rar, cu pauze lungi – dar odată prins de discuție devine un interlocutor total, ca un vampir care te ține în brațe ca pe un prunc, sorbindu-te tot timpul din ochi, ridicând exagerat din sprâncene când vrea să sublinieze ceva. În surdină se aude Einaudi și clienchetul tacâmurilor de la celelalte mese. Stratos ne recomandă să începem cu o sticlă de athiri alb, un vin „produs local pe un versant unde se cultivă viță-de-vie neîntrerupt, de 2.500 de ani“. Aperitivele sosesc unul câte unul, la interval de 5-10 minute: mai întâi o salată verde cu feta, avocado, roșii, varză fideluță și castraveți, însoțite de icre, ulei de măsline, pâine prăjită cu coriandru; apoi vin chifteluțe de pește; rulouri de creveți mari; apoi creveți din Simi, mici cât unghia ; apoi un sinagrida de jumătate de metru făcut pe cărbuni. La final: prăjituri făcute în casă și uzo.

Stratos condimentează totul cu povești – despre civilizația întemeietorilor, ionieni și dorieni care, „dacă ar fi avut continuitate, în câteva secole ar fi evadat în spațiu“, despre romani și bizantini sub care Rodosul a lâncezit, despre pirații arabi care l-au ocupat câteva decenii în secolul al VII-lea d.H., despre cavalerii ioaniți care l-au cumpărat în 1309, transformându-l în două secole într-o bijuterie de oraș medieval, capitală de stat independent cu monedă proprie – încât uit că suntem la banchet.

Fiecare are o farfurie dinainte, dar le ignorăm și mâncăm grecește, atacând toți frontal platourile din centrul mesei. Am rămas singuri în restaurant, care era plin când am venit. Carafele de vin alb păreau că se umplu singure; n-am băgat de seamă nici când s-au evaporat ceilalți clienți sau când s-a făcut miezul nopții.

Mai dăm o raită prin labirintul acum pustiu de străzi cu pavaje de piatră, admirând împleticiți orașul medieval (inclus în 1988 pe lista monumentelor UNESCO) dinspre partea mai înaltă, collachium, unde erau reședințele cavalerilor și palatul marelui maestru, spre vale, către burgul localnicilor…

4

Voluptuoasă, vaporoasă, decoltată într-o togă albă, Afrodita a descălecat de pe un măgăruș pirpiriu. Suntem în Lindos, pe coasta nord-estică a Rodosului, unde sute de măgăruși sunt folosiți pe post de taxiuri (pentru a căra turiști cărora nu le plac scările) către ruinele de pe acropola orașului antic. De gâtul Afroditei noastre atârnă un ecuson albastru: Ștefania Moroianu, ghid. Nouă nu ne e frică de scări, așa că urcăm agale către acropolă prin labirinticul Lindos de jos, construit în secolul al XVII-lea – când orașul a fost o forță navală înfloritoare. Mai toate casele au la parter cafenele, baruri, taverne, magazine cu suvenire.

Ștefania cunoaște pe toată lumea și se oprește des să salute, să îmbrățișeze, sau să fie admirată de cineva. Sub machiaj obrajii îi sclipesc ca două mere, iar când râde, dinții îi sunt într-un constrast fantastic cu rujul roșu aprins.

După prima intrare exterioară în fortăreața medievală, urcăm o scară ce duce în Clădirea Administrativă a cavalerilor (în timpul stăpânirii ioaniților, castelul a fost întărit) unde e răcoare și bine. Ștefania se descalță: „Lespezile astea sunt mai interesante decât orice carte de istorie. Sunt din secolul al VI-lea î.H. și au fost lustruite de tălpile a generații de greci, romani, bizantini, genovezi, cavaleri ioaniți, turci, italieni, și acum de ale noastre, dragii mei“. Chestia asta cu „dragii mei“ e un fel de tic afectat, pe care îl folosește la fiecare 5 minute.

Ieșim repede la lumină într-o piațetă largă care ocupă partea inferioară a acropolei și care în Antichitate era înțesată de sacrificii votive. Acropola din Lindos, pe o stâncă impozantă care se ridică la 116 m, este înconjurată de ziduri puternice, ca un podium cu vedere la mare unde tronează ruinele templului Atenei Lindia din secolul al IV-lea î.H., Propylaea, marea Stoa elenistică și biserica bizantină a Sfântului Ioan.

Deși vântul bate cu forță sub soarele amiezii și ne călcăm în picioare cu alte sute de turiști, acropola e unul dintre cele mai impresionate locuri unde am fost vreodată.

Mai aflu că Ștefania are 32 de ani și e de 14 ani în Grecia. A plecat din România cu 100 $ în buzunar, a prăjit frigărui într-un restaurant, s-a măritat cu un localnic, a lucrat o vreme că reprezentant al unei agenții de turism, a făcut școala de ghizi 3 ani la Atena, a divorțat, iar acum ghidează români și spanioli. Și o face cu stil.

După Lindos, Ștefania ne-a plimbat toată ziua prin Rodos. Cel mai bine simți Grecia antică sus pe acropola din Lindos, perioada elenistică târzie și romană în orașul Kamiros, perioada medievală în orașul vechi din Rodos, înfloritor sub cavalerii ioaniți.  Mie mi-au rămas în suflet acropola orașului antic Rodos, pe Monte Smith: ruinele templelor lui Apolo, Stadionul restaurat al lui Diagoras (cel mai mare campion olimpic al Antichității) și un mic Odeon din marmură, în aer liber.

În 408 î.H., cetățenii celor trei orașe-stat ale dorienilor de pe insulă, Ialysos, Kamiros și Lindos, au fondat un nou oraș-capitală. Rodos, ridicat după planurile urbanistice ale lui Hippodamos din Milet, a fost unul dintre cele mai frumoase orașe ale timpului și a prosperat trei secole. Celebrul Colos din Rodos, una dintre cele 7 minuni ale lumii antice, construit de sculptorul Chares între 304 și 293 î.H., a fost înălțat nu atât ca o operă de artă, ci ca un manifest al puterii orașului.

 

5

Crama Emery a fraților Trandafilu din Insula Rodos produce 40.000 de sticle pe an din struguri locali, majoritatea din soiurile athiri (alb) și amoriano (roșu). Dacă vrei să afli detalii despre procesul de producție, întreabă de inginerul Stergos Hatzisavas care lucrează aici din 1997 și care îți poate face un tur al fabricii. La final, roagă-l să-ți arate pivnița unde vinurile cele mai bune sunt puse doi ani la maturat în butoaie de stejar din Franța.

În pivniță degustăm vinuri din zeci de sticle.

„Calos!“ (bun), se aude de peste tot. Sunt și alți turiști prinși în veselia degustării.

Încerc să-l imit pe Stergos care miroase, agită paharul, apoi gustă. Noroc! „Trebuie să te uiți în ochii mei când dăm noroc, altminteri ai 7 ani de ghinion în pat“, îmi spune inginerul de după tejghea.

La final îi cer câteva ponturi: ce sticle îmi recomandă pentru acasă?

„Villase (alb) 8,5 euro, Granrose (rose) 9,8 euro

Zacosta (roșu) 11 euro, Efrenei (dulce) 15 euro.“

Athiri e preferatul localnicilor, un vin alb plăcut, fără pretenții, care merge bine pe căldurile din Rodos.

Personal m-am îndrăgostit de Zacosta, roșu demisec. „La vinul ăsta îți recomand o friptură de capră, ținută în cuptor la foc mic 7-8 ore. Stergos ne spune că hitul anului trecut a fost vinul desert Efrenei („Coca-Cola a schimbat gustul oamenilor spre dulce“).

După câteva minute de condus, oprim și la Stafylos Cave, un producător mic care face doar 6.000 de sticle pe an, preponderent din aceleași două soiuri locale: athiri și amoriano.

Degustăm și aici vinuri care par mai brute, mai necizelate, mai sincere, din sticle pătrățoase, ca de ulei de măsline, dar care costă mai puțin cu 5-6 euro. „Vinul e la fel de bun. Fără sticle și etichete sofisticate putem să vindem la un preț mai mic“, îmi spune patroana Tuicala Tabilca. Fiul ei, Antonis Logothetis, 26 de ani, a studiat să se facă dascăl. Dar pentru că nu și-a găsit serviciu, a pus pe roate Stafylos Cave.

Sunt înnebunit după Iliu Methi (beția soarelui), un vin roșu licoros de 12 euro, „vinul nostru de împărtășanie“. E făcut din struguri lăsați să se stafidească la soare vreo săptămână (în septembrie Rodosul e plin de struguri întinși la soare) înainte de a fi storși. Boasca zace 14 de zile și abia apoi e tras mustul, într-o zi mai răcoroasă.

 

6

Stăm la masă de vreo patru ore sub o boltă uriașă de viță-de-vie sălbatică, pornită dintr-o tulpină bătrână și groasă. Suntem pe terasă, chiar la șosea, în satul Embona din Rodos, la taverna Fraților Balkis. Aici totul se învârte în jurul doamnei Irini Balkis. Aș putea jura că femeia asta leonină de 66 de ani, cu părul tuns ca o coamă, a fost modelul după care a fost sculptat capul primei himere. Nepotul doamnei Irini aduce aperitivele: pâine prăjită cu ulei de măsline, tzatziki, salată grecească, salată de brânză picantă, păstăi de fasole cu pastă de usturoi, în timp ce auzim cum peste drum soțul taie pe tocător coastele de miel.

Peste câteva minute sosește un alt platou: flori de dovleac pane umplute cu brânză, chiftele de dovleac, sărmăluțe în foi de viță, chiftele de brânză. Pe masă sunt două carafe mici cu vin alb și roșu, produse în podgoria fraților doamnei Irini, o afacere de familie moștenită de la bunici. Vine și felul principal, pentru care localul e renumit: coaste de miel la grătar. Apoi un platou întreg cu cartofi prăjiți.

Ăsta-i ritualul grecilor, îngrămădesc feluri peste feluri, toarnă vin după vin și stau la masă ore și povestesc la nesfârșit.

La final, doamna iese din bucătărie și ne aduce ea însăși cafea și dulcețuri de struguri roșii, de struguri albi, de portocale sălbatice, de gutui.

Și începe să povestească cum lucrează în restaurantul soțului de când avea 17 ani. Tatăl ei a fost producător local de vin, primar de trei ori în Embona, dar un om aspru care nu ar fi lăsat-o să umble cu mânecă scurtă sau să-și taie părul. Fetele puteau doar să aibă grijă de casă, să pască turma de capre și să găsească un bărbat bun care să aibă grijă de ele.

Prin anii ’80 au început să îi vină în restaurant primii turiști. Un prânz obișnuit pentru o familie de patru persoane începe de la 50 de euro. Nimic nu mișcă în tavernă fără acordul ei. Totul îi trece prin mână, se ocupă personal ca lucrurile să iasă perfect. Nu vrea să angajeze pe nimeni care să gătească ca la un job oarecare, că ea pune suflet, taverna e viața ei. Odată, când a plecat în vacanță pe o insulă din apropiere, familia i-a cumpărat telefon mobil și o sunau din oră în oră întrebând ce trebuie să facă.

Se uită fix la mine, mijindu-și ochii puțin miopi: da, îi place să fie stăpâna casei.

 

Text: Cătălin Gruia 

Foto: Bogdan Croitoru

La Dinoris, plasat în Orașul Medieval din Rodos, peștele rămâne atracția culinară principală.
Antonis Logothetis oferă spre degustare athiri, vinul local din Rodos, produs cu mândrie în crama familiei, Staphylos Cave.
Buticurile și restaurantele din Orașul Medieval al Rodosului sunt asaltate de turiști în răcoarea înserării
Kamiros, oraș-stat înfloritor al Insulei Rodos în secolul al VI-lea î.H., își arată azi secretele arheologilor, dar și turiștilor.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*