Ciurdarii satului

În timpul amiezii, când căldura verii e sufocantă, Lae se răcorește cu turma sa în apa barajului de acumulare de la Călinești, construit pe râul Tur în perioada comunismului pentru a scăpa de inundații satele din aval. Foto: Remus Țiplea

Până relativ recent, păstorii specializați erau foarte importanți în economia satelor. Azi sunt o categorie socială pe cale de dispariție.

De când mă știu, am stat pe aceeași stradă, pe care dimineața și seara, ca un flux și reflux, trecea ciurda. Locuiesc într-un orășel, iar capătul străzii mele dădea într-una dintre pășuni.

Cred că de aici mi se trage curiozitatea legată de acești oameni care îngrijesc vacile comunității și a căror meserie pare să fi ajuns, de asemenea, la capătul drumului.

Ciurdarul Lae își tunde fiul mijlociu, pe Ghina. Izolat de civilizație, capul familiei trebuie să știe de toate, de la tuns la muls, la construcția cortului în care stau pe malul lacului Călinești și până la a vulcaniza singur roata la căruță. Foto: Remus Țiplea
Gusti arată alor săi ce poate Rodi. Gusti este ciurdarul din Tur, cel mai influent, așezat, hotărât și cinstit dintre țiganii ciurdari pe care i-am întâlnit. Rodi, iapa obținută cu greu, e lumina ochilor lui. Foto: Remus Țiplea

În 2015 eram în căutarea unui subiect, când drumul meu s-a reintersectat cu cel al lui Gusti și al Frăguței, ciurdarii din Tur, părinți a opt copii. Era al cincilea an în care Gusti era angajat de comunitatea din Tur să îngrijească animalele, în special bivoli. Timp de opt luni pe an, Gusti și familia locuiesc într-un cort acoperit cu nailon, ridicat în mijlocul câmpului. Restul anului, ciurdarii se duc acasă, la vreo 70 km de Oaș.

Când i-am găsit, am fost oarecum dezamăgit că sunt țigani, aș fi vrut un subiect fără conotații etnice, dar am ajuns să am o relație fantastică cu ei. Sunt oameni harnici, cresc pe lângă cort propriile animale, au o grădină de zarzavaturi, iar Frăguța ține acolo o curățenie exemplară. Se și îmbată din când în când, odată am pățit-o și eu cu ei, atunci începe o lume întreagă de dans, veselie, ceartă, iubire și, ce mi-a plăcut cel mai mult, marele respect de a doua zi. Am stat un an cu ei, am fost la ei în sat, au o casă mică, dar faină, pe care au cumpărat-o cu banii câștigați la ciurdă. Au fost mereu gazde fantastice, Frăguța i-a pregătit fiului meu chiar și clătite. În satul țigănesc nu am văzut urmă de om. L-am întrebat pe Gusti unde îi sunt consătenii. M-a surprins ce mi-a spus: pentru ca nimeni să nu se lege de mașina cu care venisem, Gusti le spusese tuturor că va primi în vizită un mare polițai. S-au ascuns care pe unde au putut.

Samir e al doilea copil din cei opt ai lui Gusti. În zilele când îi vine rândul să stea cu vitele, își petrece mai tot timpul pe net. Problema lui cea mai mare e bateria telefoanelor, pe care mereu trebuie să le pună la încărcat. Foto: Remus Țiplea
Localitatea Tur, de fapt, un cartier al orașului Negrești-Oaș, este renumită pentru bivolii săi. Pe vremea comunismului, pe aceste pășuni se îngrășau patru cirezi. Acum a mai rămas doar una și aceea formată din numai vreo 100 de bivoli. Foto: Remus Țiplea

Când a venit în Tur pentru prima dată, Gusti se considera un țigan sărac, avea un cal pricăjit și o căruță cu roți colorate, plină de puradei. A îngrijit un an bivolii, oamenii au fost mulțumiți și l-au chemat și anul următor – și tot așa vreme de cinci ani. A ajuns să-și cumpere un cal adevărat, pe Rodi. Când l-a întrebat prima dată de iapă, stăpânul lui Rodi a vrut să-i dea cu toporul în cap. Apoi s-au cinstit cu palinci, ca după un an să se hotărască să i-o vândă.

Eram la cort într-o seară, când Gusti cu niște veri o puneau pe Rodi să se ridice pe două picioare, amenințând-o cu un bici. Eu, știind că îi e dragă ca lumina ochilor, l-am întrebat de ce o chinuiește. A zâmbit, m-a întrebat dacă i-am văzut pe copiii ăia cu bani mulți care fac drifturi cu mașinile într-o parcare a orașului. Așa și la noi, a zis, nu ne chinuim animalele, arătăm ce pot face.

Băieții lui cei mari, Dănuț și Samir, nu au fost la școală mai deloc, dar au învaățat să scrie și să citească de pe telefon. Nu cred că știu să facă literele cu pixul, dar pe tastatură se descurcă excelent, știu tot ce înseamnă smartphone-uri.

La 20 de ani, Anca este mamă a trei copii, întreține familia, face mâncare și mai trebuie să adune și vreascuri de pe malul lacului Călinești-Oaș, unde ea și Lae sunt ciurdarii satului. Foto: Remus Țiplea
Copiii lui Gusti fac roata țiganului de sperie toate animalele din preajmă. Gusti are mereu o mică fermă pe lângă cort. Foto: Remus Țiplea

În 2017, un primar din vecinătate mi-a povestit de altă familie care îngrijește animalele sătenilor. Foarte tineri, Lae, 24 de ani, Anca, 20, și 3 copiii. Locuiau la marginea lacului de acumulare de la Călinești-Oaș. M-am dus să-i caut. La marginea lacului am văzut un tip încălțat cu niște șlapi roz, călare pe o bicicletă, pe care l-am întrebat unde e ciurda. A râs, mi-a zis că el e ciurdarul, că ciurda e în apă (era foarte cald) și că mă cunoaște, că l-am pozat în urmă cu doi ani, la ciurda fratelui său în Tur, ciurda lui Gusti.

Stăteau la cort, pe la coada lacului. Când lacul s-a umflat de la ploaie, i-am ajutat să se mute. M-am îngrozit cum erau mâncați de vii de țânțari, și ei, și animalele, așa că am adus spray-uri speciale. Aveau o fetitță de șase săptămâni al cărei cap era umflat de la musșcături. Pe la mijlocul verii, Lae a plecat de la ciurdă să muncească la un gater. Ciurda de care avea grijă era prea mică și nu își putea întreține familia. Atât Gusti și băieții lui, cât și Lae munceau ziua în sat ca să își întregească veniturile. De la ciurdă primeau o sumă de bani pentru fiecare vacă pe întreg sezonul.

„Până pe la începutul deceniului șapte al secolului trecut, în toate satele Oașului, creșterea sezonieră a animalelor în turme constituia un element important al economiei tradiționale locale. Gospodarii din vechime se adunau în a treia zi de Paști și își alegeau porcarii pentru turmele de porci, ciurdarii pentru ciurdele de vaci și bivolițe și stăvarii pentru stavele de cai. Se încheiau atunci și înțelegerile între grupurile de gospodari proprietari și păstori. Până pe la jumătatea secolului trecut, plata se făcea exclusiv în natură: fiecare păstor primea două rânduri de haine oșenești, unul de vară și unul de iarnă, și produse agricole”, spune etnograful Remus Vârnav.

Gusti și nevasta lui, Frăguța, Lae (fratele lui Gusti) și nevasta lui, Anca, copiii, soacra – într-o fotografie de familie. Mereu le-am admirat această puternică legătură de sânge; nu contează în ce sat îngrijesc de animale, ei sunt mereu împreună. Foto: Remus Țiplea

În anii ’60, în fiecare sat din Țara Oașului încă existau multe ciurde de vite, turme de porci, cârduri foarte mari de gâște. În Tur, pe vremea comuniștilor, existau chiar și patru cirezi, în special de bivoli. Colectivizarea nu i-a atins aici pe toți oamenii, bunicul meu avea mereu poiata plină de bivoli. I-a moștenit dragostea pentru animalele astea unchiu’ Nonu, unul dintre frații tatei. În 2015, încă mai avea 11 bivolițe, dar zice că acum e un chin să ții animale, că nu prea mai ai ce face cu laptele, cu brânza. Marile ferme produc în alt ritm, au alte costuri și, implicit, alte prețuri la produsele finale. Agricultura intensivă, fermele făcute la standardele actuale fac încet, dar sigur, să dispară astfel de oameni din zona Oaș: s-au dus stăvarii, porcarii, gâscarii, iar ciurdarii sunt și ei o categorie socială pe cale de dispariție.

Text, foto: Remus Țiplea
Articol publicat în ediția de februarie 2019 a revistei National Geographic

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*