Tătarii dobrogeni: „Cine suntem?”

tatari-03
Neînduplecat, Musin Nubin, unul dintre arbitrii de la luptele tătăreşti, priveşte înspre concurenţii adunaţi pe stadionul din Cumpăna. Chipul său, ca şi al majorităţii privitorilor, poartă trăsăturile specifice etniei: tenul smead, ochii alungiţi şi pomeţii proeminenţi.

Tătarii dobrogeni – Oscilând între patria pierdută, Crimeea şi mirajul consumerist al Turciei, o veche comunitate refugiată în România îşi pierde identitatea.

Text: Domnica Macri
Fotografii: Bogdan Croitoru

 

„Vrei să cunoşti tătari? Hai că te duc eu!“ – a exclamat fără prea multă introducere Seri, o femeie zdravănă şi negricioasă, cu ochi catifelaţi şi cu un zâmbet larg, care emana o energie contagioasă. Numele ei era de fapt Seriah Menseit, aşa cum aveam să aflu, odată cu o mulţime de alte lucruri despre familia, comunitatea şi visurile ei, la foarte scurt timp după ce am cunoscut-o la un colţ de stradă umbroasă din Techirghiol. Şi tot atât de curând mă strecuram în urma ei, printr-o curte cu verdeaţă de prin vecini, spre o căsuţă scundă. Şi în numai o jumătate de oră, la numai o aruncătură de băţ de plajele unde îmi petrecusem vacanţele copilăriei, mă aflam într-o cu totul altă lume decât cunoscusem vreodată: stăteam la taclale cu un bătrân înalt, cu trăsături asiatice, căruia lumea îi spunea „Agi“, căci fusese în pelerinaj nu doar la Mecca, ci şi în Crimeea. Loc de unde adusese fotografii – îndelung învârtite între degete, după cum se vedea – cu el în faţa palatului vechilor hani. Eram printre oameni care purtau nume precum Gemal, Nasiha, Munel sau Ruhni şi care între ei se înţelegeau într-o limbă nemaiauzită. Pantofii noştri erau toţi la uşă, iar noi şedeam în pridvorul închis şi acoperit cu covoare, în şosete, având în faţă tipsia cu baclavale şi o licoare gălbuie dumnezeiască („Nectar de corcoduşe! Cum? N-aţi mai băut?“), povestind despre casele tătarilor de demult, cu hornul lor mare, deschis, prin care ploua înăuntru, dar la care bătrânii nu voiau să renunţe.

Am plecat încântată de noile mele cunoştinţe, iar Seri, această inimoasă turcoaică şi nevastă de tătar, primul meu ghid prin mica lume tătărească din Dobrogea, a mai avut ceva să-mi arate. Într-o sală goală din centrul Techirghiolului, o mână de adolescenţi se adunaseră să repete dansuri tătăreşti. Seri reuşise să-şi înscrie trupa la un festival din Germania, iar acum era pe ultima sută de metri cu pregătirile. N-a trebuit mult ca sunetele pătrunzătoare ale zurnalei – un fel de clarinet arhaic, decorat cu un şir de mărgele şi mânuit cu virtuozitate de un lăutar turc – şi ritmul irezistibil al daulului – toba specifică – să-şi facă efectul asupra mea. Bătând măsura ca să-şi încurajeze copiii, Seri îmi mai şoptea din planurile ei de viitor: să expună la festival cusăturile vechi tătăreşti, cingătorile cu pafta şi alte comori lăsate să putrezească prin lăzile bătrânelor, pe care le tot aduna de ani de zile. Să mărească trupa, în care acum avea mai mult turci şi români. Sau, de ce nu, să facă un mic muzeu tătăresc: „Nu-i aşa că ar fi grozav pentru Techirghiol?“ Seara, la masă cu familia ei, am aflat că cei doi copii preferă să se considere turci, dar că soţul, Erkin, visează să-l ducă pe fiul lor de 14 ani în Crimeea, ca să-i arate de unde vin tătarii.

Era o lume nouă pentru mine, nu doar fermecătoare, ci şi vie, autentică. Am plecat de la Hagi Gemal şi familia lui, de la Seri şi ai ei hotărâtă să aflu cine sunt aceşti oameni. Şi am aflat între timp că nu doar eu şi alţi români nu ştiam nimic despre tătarii din Dobrogea, ci chiar mulţi dintre ei.

tatari-01
Grupul vocal al femeilor tătare, Bostorgay (Pitulicea), aşteaptă să intre în scenă la Constanţa.
tatari-09
Tinerii turci şi tătari se întâlnesc periodic la toplantî, petreceri care astăzi au loc în cluburi la modă, cum e acesta din Constanţa

Lucruri tătărești

E răcoare și înnorat, cu ceață în zare. Bate un vânt tăios, șuierător. Mănunchiuri de flori galbene, luminoase, punctează iarba verde a fostului cimitir musulman. Nici măcar nu se știe ale cui au fost mormintele: unii vorbesc de o așezare de tătari de pe lângă o fostă garnizoană otomană, alții de un vechi sat turcesc. Pietrele sunt aproape toate într-o rână, aplecate probabil de tăria vântului de iarnă. Nu mai poartă nicio amintire că au fost cândva gravate. |ncă niște ani de îngheț, de licheni crescuți în crăpături și siluetele lor zvelte se vor transforma în bolovani, iar singurul semn că acolo, sub pământ, sunt rămășițele unei comunități va dispărea.

Mă pregătesc să intru pentru prima dată în Hagieni, un sat aflat la câțiva kilometri de limita sudică a litoralului românesc. Acum 50 de ani, locuitorii erau în covârșitoare majoritate tătari sau, după spusele celor care își amintesc, „erau doar două familii de români și unul dintre copiii lor învăța Coranul“. Acum, satul e depopulat și paragina e evidentă. Școala e închisă și stă să cadă, la fel ca alte foste clădiri de utilitate publică, astfel că locul pare pustiu. Pentru comunitatea tătară dobrogeană, estimată la 30.000-40.000 de suflete (23.000 după datele oficiale), Hagieni e polul sărăciei.

Cu greu găsim prin curți pe cineva să ne îndrume spre familia Memedullah, un cuplu tătaro-român cu doi copii de școală și o bunică tătăroaică. Îi găsim la capătul satului, într-o bojdeucă lângă care tinerii și-au încropit o cameră nouă, scundă, dar cu bucătărie americană și parchet laminat. Are să fie inaugurată peste câteva săptămâni, la parastasul la care suntem și noi invitați.

Aceștia sunt descendenții lui Genghis-Han, sau cel puțin așa crede aproape orice tătar pe care îl întrebi. De fapt, tătarii au fost dușmanii lui Genghis-Han. Istoricul Tasin Gemil îi numește „singurul popor născut și care trăiește în Europa, dar având cultură și religie asiatică“. Ei provin din cumani (sau kîpceak), populația turcică formată între gurile Dunării și Urali înainte de a fi cucerită de către mongoli, și au făcut parte din Hoarda de Aur, imperiul medieval creat de urmașii lui Genghis-Han, care și-a întins stăpânirea și peste partea răsăriteană a României de azi, inclusiv Dobrogea. Tătarii sosiți aici în Evul Mediu s-au asimilat însă complet, cu mult timp în urmă. La jumătatea secolului al XV-lea, din Hoarda de Aur s-au desprins câteva state tătărești, printre care și Hanatul Crimeei.

De aici, din Crimeea, provin tătarii români de astăzi. Ei au fugit din calea războaielor ruso-turce, mai ales după 1783, când hanatul și-a încetat existența și teritoriul a fost anexat de Rusia. |n 1877, numărul tătarilor din Dobrogea atingea 100.000-125.000. Majoritatea au plecat însă mai departe, spre Anatolia, după trecerea provinciei sub stăpânire românească.

Când oamenii se zbat să supraviețuiască de azi pe mâine, discuțiile despre istorie și identitate nu-și au locul. Așa că am vorbit cu familia Memedullah, oameni mărunței de statură, veseli și primitori, mai mult despre problemele lor de zi cu zi. Etnia și religia nu se numărau printre ele. Cu o înțelepciune demnă de cărțile sfinte – dar extrasă din realitatea imediată –  hogea din satul alăturat i-a sfătuit pe Enghin și pe soția lui, Mihaela, să rămână fiecare cu religia lui, iar copiii să fie expuși la ambele.

La parastas, bărbații se așază la masa în capul căreia e așezat hogea. Nu sunt mulți, căci în sat au rămas o mână de familii de tătari. Alături, în camera joasă și colorată unde femeile stau înșirate pe canapele înflorate și se roagă cu palmele în fața ochilor, sunt primită și eu. După ce se termină rugăciunile, bunica îmi spune ce a înțeles din slujba în arabă: „A zis numele băiatului meu, Erhan. Și Mahomed. Și amin, că se zice ca la voi.“

Femeile au pregătit kașîk burek (ciorbă cu colțunași), sorbet – o băutură din apă, zahăr, scorțișoară, cuișoare și lămâie, care se servește în amintirea morților –, cuscus și altele, în total șapte feluri de mâncare, demne de 1001 de nopți, pe care le servesc mai întâi bărbaților și apoi femeilor.

Mai târziu dăm o raită prin sat, ca s-o cunoaștem pe bătrâna care știe să citească din Coran. La ea se adună să se roage femeile în timp ce bărbații sunt la geamie. Muratcea Samide locuiește într-o bojdeucă amintind de timpuri trecute. O găsim la o măsuță scundă, rotundă, pregătind niște paste minuscule, umplute cu carne. E primitoare și prietenoasă, dar vorbește numai tătară și am nevoie de traducător. |mi arată soba oarbă, un fel de cuptor al vrăjitoarei, cu gură largă, semicirculară, lavița pe care doarme, păturile vechi, țesute în casă, cumanul – ibricul cu care se spală.

Și în acest interior vechi și atent păstrat – ca de altfel în toată Dobrogea – e greu să mai distingi ceva specific tătăresc. Dokîzul, cămașa de nuntă din nouă bucăți, dansul cocoșului de la botez, câteva rețete culinare care nu se regăsesc la turci (de obicei, din categoria plăcintelor, pe care nomazii le puteau pregăti pe drum, din făină, carne și seu) sau kureșul, competiția de lupte corp la corp, sunt cele câteva frânturi de cultură și tradiție păstrate, pe care familiile le abandonează pe măsură ce generațiile vârstnice, care le știau rostul, se subțiază.

E oare suficient pentru un popor ca să-și definească identitatea?

tatari-06
Deşi nu a avut viaţă lungă, programul-pilot de reintroducere a limbii tătare în şcoli a demonstrat că există încă tătari dobrogeni interesaţi de păstrarea identităţii, ca acest elev din Tuzla, care vine sâmbăta la orele opţionale, alături de alţi circa 20 de copii tătari.

Turci sau tătari?

„Fiul meu, care împlinește 25 de ani, vorbește tătărește destul de puțin și lui lucrurile astea nu-i spun nimic – a spus Eden Mamut, inginer și profesor la Universitatea Ovidius, din Constanța. Și a vrut să știe: eu, dacă mă întreabă cineva cum mă definesc ca tătar, prin ce sunt diferit? Atunci am ajuns la concluzia că a fi tătar înseamnă în primul rând să-ți vorbești limba, e ceva fundamental.“

Tătarii dobrogeni au început abia acum să se scruteze în oglindă, în căutare de trăsături definitorii, semn – crede profesorul Mamut – al unei crize profunde de identitate, care poate conduce, sau nu, la o mișcare de renaștere.

Eden Mamut s-a născut în satul Tătaru, fostul Azaplar,  care în perioada de înflorire culturală dintre războaie a găzduit o parte dintre liderii tătari. Își amintește că satul avea o uliță românească, o familie de găgăuzi și vreo 300 de familii de tătari. „Am trăit acolo până la șase ani și tot universul meu era unul tătăresc. Azaplar a rămas pentru mine un fel de Macondo spre care mă reîntorc continuu, și căutarea asta mă face să mă regăsesc și să mă redefinesc mereu ca tătar.“

Samie, bunica a doi copii școlari din Lumina, județul Constanța, stă adâncită în abecedarul în limba tătară. I l-au adus nepoții, Tansel și Zeimur, după prima lor oră de limbă maternă, inaugurată chiar de deputatul tătar. Deși legislația de după 1990 a încurajat toate etniile din România să-și tipărească manuale și să-și organizeze învățământ primar în limba maternă, tătarii au optat să învețe limba turcă.

După ce studiază manualul foaie cu foaie, bunica exclamă nostalgic: „Ce bine era la școala tătară din Hagieni!“ – în singura clasă numai și numai cu copii tătari. Abia pe la 15 ani – își amintește ea – a învățat românește.

„Îmi place cartea asta, o să fac și eu cu ei“ – spune mama, după ce parcurge la rândul ei abecedarul și apoi repetă, ca pe o sentință: „O să învăț și eu cu ei!“ Parcă îi pare rău că nu le-a vorbit copiilor în limba maternă. Asta pentru că își tot amintea de copilărie, când pleca la grădiniță și de la jumătatea drumului se întorcea plângând, de rușine că știe numai tătărește. A vrut să nu treacă și copiii ei prin așa ceva. S-a ajuns în felul ăsta la situația inversă: „Când venea nepotul și-mi zicea pa-pa, la revedere, parcă nu-mi convenea“ – povestește bunica. Așa că i-a învățat pe cei mici să salute frumos. „Acum vine: «Selam aleykum!», pleacă: «Sawlîk man kal!»“ – spune ea cu mândrie.

E însă doar vocabularul tătăresc pe care îl stăpânesc și eu.

Osman Nihat, unul dintre puținii absolvenți de filologie tătară și profesorul celor patru elevi din Lumina, crede în ceea ce face. A dorit dintotdeauna să predea tătara, dar consideră că e și o datorie să dea mai departe ce a învățat: „Prin cunoașterea limbii, tătarul își va putea păstra o demnitate – spune el. Turca și tătara nu s-au amestecat sute de ani, în ciuda asemănării și a proximității, tocmai pentru că există conștiința propriei identități.“

Muftiul cultului musulman, Yusuf Murat, tătar de origine, explică alegerea din ’90: „Ca să se predea limba tătară, sunt importanți profesorii. Cei care există sunt în vârstă. Cine va urma? Unde să-i trimitem să se pregătească? Unde se învață tătara crimeeană foarte bine? Așa, copiii – și tătari, și turci – învață turca. E mai ușor, au cărți, au cadre, au un loc unde se vorbește limba pură.“ Dar tot el recunoaște că, după douăzeci de ani, efectele acestei opțiuni se văd clar: „La fiecare generație se pierde 20% din limbă. Pericolul e foarte mare. Acum nu e prea târziu să motivăm tinerii să învețe tătara la facultate, dar în 5-10 ani va fi.“

Cultul musulman promovează ideea că turcii și tătarii sunt una. La geamia din București, am stat la masă cu femeile într-o zi de sărbătoare. Pe tătăroaice le deosebești imediat, după trăsături, dar orice încercare de a vorbi despre originea lor mi-a fost curmată: „Noi nu suntem turci și tătari, suntem cu toții musulmani.“ Imamul, el însuși tătar, spune că e „cel mai naționalist“, dar că și așa îi e greu să lupte cu dezbinarea produsă de organizațiile islamiste care vin în țară cu ajutoare, mâncare și hrană, atrăgându-i pe credincioși spre o formă de religie mult mai strictă decât se practică în România.

O alternativă la competiția dintre religia tradițională și cea nouă, sosită pe filieră arabă, am găsit-o lângă gara din Constanța, la sediul unei autobaze: Asociația Oamenilor de Afaceri Tătari „Kardașlîc“ (Frăția), din partea căreia stau de vorbă cu Gelil Eserghep. Interlocutorul meu e un bărbat umblat, care știe ce vrea. Și ar vrea, „pe de-o parte, să ajut Uniunea, care s-a îndepărtat de grosul comunității“. Prin simpla denumire, Uniunea Tătarilor Turco-Musulmani din România, pe scurt UDTTMR, explică încotro s-a îndreptat în ultimii 20 de ani comunitatea tătară dobrogeană.

Pe de altă parte, ar vrea să contracareze fundațiile religioase străine: „Comunitatea noastră nu are nicio tangență cu fundamentalismul. Eu nu am văzut la bunicile mele fața acoperită sau să meargă la doi metri în spatele soțului“ – spune Eserghep. El crede că Tahiba și alte organizații islamiste similare, sosite cu camioane de ajutoare în România, se bazează pe sărăcie și își propun să creeze burse școlare pentru copii tătari și să ajute comunitățile sărace.

tatari-07
Patru generaţii de tătari s-au reunit în această casă din Ciocârlia de Jos. La 80 de ani, străbunica (în dreapta) a făcut pelerinaj şi la Mecca, şi în Crimeea, vorbeşte tătăreşte şi cântă cântece tradiţionale.
tatari-08
Hogea din Hagieni, Meşir Sezghin, în vârstă de 21 de ani, se roagă pentru un fiu şi frate pierdut, la un parastas ţinut acasă la familia Memedulah. Numai bărbaţii participă la ceremonie, în timp ce femeile se roagă în camera de alături.

7 Comments

  1. Tatarii din Dobrogea sunt oameni cu care poti trai in armonie ,oameni de cuvant .Nu le place sa-i confunzi cu turci si ce e mai important ,le place sa traiasca in romania .Cinste lor .

  2. Trebuie sa mai inveti putina istorie draga. Tatarii au invadat Romania si Estul Europei, au inrobit oameni pe care i-au vandut la Turci. Tatarii nu sunt indigeni Romani si nu au venit peste Romani ca sa joace poker.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*