Tătarii dobrogeni: „Cine suntem?”

Renașterea

Stau pe covor, în apartamentul aerisit, modern, al lui Güner Akmolla, scriitoare, traducătoare, ferventă anticomunistă, descendentă a unei vechi familii de intelectuali tătari. Așezată în fața mea, îmi citește de câtăva vreme Luceafărul în limba tătară. Deși ascult fascinată, în afară de cadență nu reușesc să găsesc nimic familiar în sonoritatea versurilor traduse.

Güner Akmolla editează la Constanța revista Emel (Ideal), care în perioada interbelică apărea în limba turcă. Ea mai traduce și cărți de istorie, compune poezii, piese de teatru și romane în tătară și toate le face din convingere, publicându-le mai mult prin eforturi proprii. Ca și unchiul ei, editorul original al Emel, Akmolla face parte din acea categorie de intelectuali exaltați, inspirați de amintirea eroilor din țara-mamă.

„Eu mi-aș dori ca această comunitate să se mute în Crimeea, pentru că acolo este patria – îmi spune cu toată seriozitatea Güner Akmolla. Acolo sunt cei mai mulți tătari și acolo e nevoie de sprijin. Identitatea tătarilor din Dobrogea e pe cale de a se pierde. Ne asimilăm cu românii și apoi mai e și tentația Istanbulului, care ne dorește, ne consideră turci.“

Ea își amintește însă că și în 1990, imediat după căderea comunismului, a existat un moment de renaștere a tătarilor din Dobrogea: „Atât elan ca atunci eu n-am văzut. Primul ansamblu de dansuri a fost pregătit în trei luni. Veneau tinerii și noaptea, ca să repete. Erau cu șalvari, că n-am reușit să-i conving că tătarii nu poartă șalvari. La spectacol sala și culoarele au fost arhipline, au venit oamenii din sate și nu se mai îndurau să plece, aplauzele și bisurile au durat până la 12 noaptea. Genan Bolat tipărise Karadeniz din cecul de 5.000 de lei al copiilor lui și îl împărțea gratis din portbagaj, așa de fericit era că a scos ziarul“ – povestește ea.

Istoria tătarilor cuprinde și alte asemenea momente de renaștere. După anexarea Crimeei de către Rusia, tătarii de acolo au fost supuși unei politici pronunțate de deznaționalizare. Aristocrația a fost anihilată pe măsură ce nobililor care nu treceau la creștinism li se confiscau pământurile. Islamismul era tolerat, dar s-au introdus practici total noi: de exemplu, funcțiile clerice erau ereditare, ceea ce a creat în scurt timp o castă obedientă de imami și hogi. Ei conduceau școlile pentru populația locală, unde se învățau doar alfabetul arab și Coranul, prin memorare. Într-o Crimee în care orașele și satele căpătaseră nume rusești, iar etnia majoritară era în general exclusă din administrația locală, grosul populației tătare era încă ultraconservatoare, izolându-se în enclave rurale analfabete. La sfârșitul secolului al XIX-lea, un tătar educat la Moscova și umblat prin Europa s-a întors acasă cu idei reformatoare. Ales primar în fosta capitală a hanilor crimeeni, Bahcisarai, Ismail Gaspirali (Ismail Bey Gasprinski) a încercat să educe și să modernizeze comunitatea sa uitată de timp, victimă a mentalităților retrograde și aflată în pragul disoluției. El a convins autoritățile că pot disemina cultura rusă în rândul tătarilor dacă îi lasă să urmeze școala în limba maternă. A avut succes cu un program de alfabetizare în 40 de zile și a lansat o publicație progresistă, Tercuman (Translatorul), într-o turcă cu expresii din limba vorbită a tătarilor crimeeni.

Viziunea unui singur om a reușit să-i inspire pe tătarii epocii. Din mișcarea lui Gaspirali s-a desprins o grupare mai naționalistă, Vatan (Patria), cu accentul nu pe apartenența la lumea turcă, ci pe „Tatarcilik“ – identitatea tătară. După cum scrie Brian G. Williams, unul dintre analiștii fenomenului, „o versiune locală de naționalism tătăresc, cu un nou formulat accent pe Crimeea ca patrie sacră a tătarilor, a început să fie vehiculată în perioada de sfârșit a imperiului țarist.“

Această identitate a fost întărită în 1917, când, în momentele tulburi ale revoluției, a fost proclamată Republica Independentă Crimeeană. Președintele ei, Numan Celebi Cihan, un tânăr avocat, muftiu, dar și poet, executat de bolșevici în 1918, a devenit cel mai popular erou al tătarilor, dintr-o lungă listă de martiri.

La sfârșitul primei conflagrații mondiale, cu o întârziere față de restul Europei, majoritatea tătarilor crimeeni se puteau defini în termeni naționali.

Akmolla, cu Eminescu în brațe, regretă entuziasmul din 1990. Dar e perfect conștientă că a contribuit și ea într-un fel la risipirea lui. „Asta e greșeala mea, că nu vorbesc tătară cu nepoatele.“

tatari-10
Aflat în vizită în Crimeea, de unde a fugit în 1943, Ali Bakî şi fiica lui merg să vadă casa natală din Aluşta. Nu sunt primiţi de actualul proprietar, ci de un vecin, tătar, care le priveşte fotografiile de familie.

Pelerinaj la obârșie

De douăzeci de ore, cele trei autocare merg la drum întins, cu mici opriri. Mai bine de o sută de tătari, mulți fiind dintre cei care nu mai vorbesc tătara cu nepoții, se îndreaptă spre Crimeea, străbătând Ucraina. „Ce să facem, mergem, mergem la patria-mamă!“ – îmi spune vecinul de pe bancheta din față, un bărbat solid, grizonat, plecat la drum cu fratele lui.

În fața noastră se întinde stepa nesfârșită pe care tătarii alungați de nevoie și război au străbătut-o în căruțe și pe cai, cu avutul în boccele, ca să găsească adăpost în Dobrogea otomană. |mpreună cu colegul meu, fotograful Bogdan Croitoru, refacem în sens invers drumul lor, alături de grupul organizat anual de Uniunea Tătarilor din România, UDTTMR.

În autocar e liniște. Tătarii, tineri sau bătrâni, moțăie istoviți de călătoria prea lungă. De trei ori pe zi, se rostește o rugăciune. Din când în când, ascultăm la microfon câte o melodie populară. Cel mai apreciat interpret, vecinul meu din față, unul dintre frații Osman, din Ovidiu, îngână tânguitor un cântec de surghiun: „Crimeea, Crimeea“.

După 1783, tătarii au fost mai mereu în bejenie, Crimeea ajungând până în 1922 să totalizeze 1.800.000 de emigranți. Dacă adăugăm la asta foametea, valurile succesive de epurări sovietice, apoi Cel de-al Doilea Război Mondial, care a culminat în 1944 cu deportarea masivă a tătarilor, e uimitor cum de această populație nu a fost ștearsă de pe fața pământului.

Oamenii sunt sincer emoționați și mănâncă din ochi peisajul. Erdinci Samedin, al cărui tată a fost arestat, când era el mic, pentru vina de a fi găzduit refugiați crimeeni, are lacrimi în ochi: „Nu credeam vreodată să ajung aici, și mă bucur mult.“

Dacă acești tătari din autocar se mai identifică cu Crimeea, asta se datorează mișcării de renaștere națională a  tătarilor, care a avut loc, ca un ecou la mișcarea lui Gaspirali, și în Dobrogea interbelică.

Aici, perioada interbelică a însemnat o modernizare importantă pentru musulmani. Judecătoriile religioase – cadiatele – au fost înlocuite de sistemul juridic civil românesc, alfabetul latin l-a înlocuit pe cel arab, iar femeile au fost emancipate și au căpătat acces la învățământ (cel puțin în comunitățile urbane, căci cele rurale au rămas conservatoare până după război). Ziare și reviste tătărești, de la un oficios al PNL destinat musulmanilor până la pomenita Emel, revista culturală de elită a lui Müstecip și Necip Haci Fazîl, au apărut în mai multe centre, atât în Dobrogea veche, cât și în Cadrilater. |n orașe, tătarii au început să domine viața socială și culturală, ocupând cele mai multe poziții administrative și religioase, în detrimentul turcilor, deveniți mai numeroși odată cu alipirea Cadrilaterului. În scurt timp, au fost percepuți de autoritățile române drept cetățeni fideli, cu o bună capacitate de a învăța limba română și preferați în posturi-cheie. Astăzi, procentul de populație cu studii medii și peste al tătarilor, de aproape 50% după ultimul recensământ, îl depășește chiar pe cel al românilor și maghiarilor, fiind de peste două ori mai mare decât cel al turcilor. Tasin Gemil crede că are o explicație: „Tătarii, fiind lipsiți de țară și trăind izolat în lumea creștin-ortodoxă, nu au avut protecție națională proprie și nu s-au putut apăra. Apărarea lor ca etnie nu s-a putut face decât prin adaptare.“

Românii nu au fost dintotdeauna gazde bune pentru minoritățile „conlocuitoare“, așa cum am învățat la școală. Deși legea asigura drepturi și libertăți pentru musulmani, un raport al Asociației pentru Drepturile Omului din România, care a analizat petițiile adresate de tătari autorităților române în 1938, a constatat că de multe ori ea era respectată doar parțial. La fel crede și istoricul Tasin Gemil. „După 1878, foarte mulți tătari și turci au fost nevoiți să plece pentru că li s-au luat pământurile. Pe hârtie, legile erau destul de bune, dar în practică, guvernanții locali au primit ordine secrete să încurajeze plecarea musulmanilor.“ Procesul de modernizare din Turcia a redeșteptat mândria națională a multor musulmani care se simțeau marginalizați în Dobrogea, astfel încât un număr mare de tătari s-au declarat turci, ca să poată emigra. Statistic, se putea aștepta ca până în anii 1950 minoritatea să dispară din România. Potrivit Raportului APADOR-CH, acest lucru nu s-a întâmplat numai din cauza izbucnirii războiului și a regimului comunist, care a închis frontierele.

Fiii și nepoții acelor tătari sunt acum cazați la un cămin modest din Bahcisarai, vechea capitală a Hanatului Crimeei, acum în Ucraina. Mănâncă ce și-au adus în pachet de acasă, își iau cafeaua în grădină, în pavilioane cu mese înălțate pe platforme, unde se poate sta turcește, tolănit pe perne, spre amuzamentul general, căci acasă nu au parte de așa ceva. Seara stau la povești și cântece. Toți au adus lucruri de dat și caută conaționali crimeeni care să aibă nevoie de ajutor. Îi găsesc în parcarea-bazar de lângă palatul hanilor și sunt mișcați să constate că vorbesc (aproape) aceeași limbă. Vizitează palatul, acum muzeu, cu religiozitate, și se pozează în fața lui, cu sentimentul că au încheiat un pelerinaj. Dar Crimeea este doar simbolic un centru al tătarilor: susținere financiară nu poate veni de aici, cărți și cultură nici atât, căci limba se scrie cu chirilice și se vorbește cu accent (la congresul din 2009 s-a decis totuși trecerea la alfabetul latin), religia, aproape „eradicată“ în era sovietică, nu vine pe filiera otomană, tolerantă, ci direct de la fundații arabe, într-o variantă care tovarășilor mei de drum le pare stranie.

Pe 18 mai, delegația dobrogeană merge să comemoreze, sub statuia încă neclintită a lui Lenin din Simferopol, capitala provinciei, deportarea tătarilor din 1944 – Sürgün. Mii de tătari din multe zări se adună în fiecare an la acest eveniment. Grupul nostru e prea puțin preocupat de ceea ce vorbesc de la balcon reprezentanții tătari din parlamentul crimeean, liderii actualei mișcări de renaștere, disidenții care au suferit pe vremea sovieticilor pentru că au ținut să-și păstreze identitatea sau mai marii religioși. Loialitatea lor față de Crimeea se consumă în gesturi mai mici. Îi caută din ochi pe bătrânii care, după vârstă, se vede că au suferit deportarea. Le dăruiesc câte un inel, adus din România. Le sărută mâna. Schimbă câteva vorbe, mereu aceleași. Pe drumul de întoarcere, mai toți membrii grupului îmi povestesc că au recunoscut după fizionomie, pe stradă sau în magazine, ceva tătari care vorbeau limba cu accent rusesc și că i-au întrebat despre viață, despre prețuri, despre serviciu. Concluzia: o duc greu, săracii, e mai bine în România.

Pe 18 mai 1944, fără niciun avertisment, soldații au adunat tătarii din toată Crimeea – circa 200.000, majoritatea femei, bătrâni și copii –, i-au încărcat în trenuri de marfă și i-au expediat, în călătorii de 3-4 săptămâni, spre republici îndepărtate, sub acuzația de trădare. Circa 7.000 au murit pe drum, restul au înfruntat decenii de mizerii și opresiune în exil. A fost considerat un gest punitiv pentru presupusa colaborare a populației tătărești – exasperate de două decenii de măceluri și epurări comuniste – cu naziștii. Printre surghiuniți au fost însă incluși și tătarii bolșevici, partizanii, activiștii de partid comunist, eroii decorați și invalizii de război, care nu puteau fi bănuiți de colaboraționism. Chiar și cei aflați pe frontul cu Germania au fost deportați la sfârșitul războiului. „De fapt – spune Gemil – era pus în aplicare un plan mai vechi de a curăța Crimeea de tătari, dată fiind poziția ei strategică față de strâmtorile aflate în Turcia.“ În 1945, Republica Socialistă Sovietică Autonomă Crimeeană a fost desființată, iar zona a fost puternic colonizată cu ruși și ucraineni. Tătarii au ajuns o minoritate insignifiantă. În 1956, provincia a fost trecută sub administrația RSSA Ucrainene. Tătarii au putut să se întoarcă, și doar în număr mic, după anii ’70. După 1991, când Ucraina a devenit stat independent, numărul tătarilor din Crimeea a crescut de peste cinci ori, ajungând la 250.000 în 2001 (12% din populație), în timp ce presiunile pentru drepturi de reprezentare și discriminare pozitivă continuă.

Când plecăm de la Universitatea Tătară din Simferopol, Keriman, 38 de ani, care și-a lăsat soțul și fetița acasă, în Ovidiu, ca să vadă Crimeea, îmi împărtășește impresiile ei: „Am fost plăcut surprinsă, parcă mi-am regăsit originea. În general, nu avem timp să ne gândim la lucrurile astea, dar am simțit așa, o liniște.“ Nu crede însă că pelerinii, acum pătrunși de experiență, se vor schimba: „Când vin aici se dau mari tătari, dar acasă te iei cu viața și uiți tot. Îmi pare rău, dar și eu fac la fel.“

tatari-02
Kureşul, competiţia tătărească de lupte corp la corp, începe primăvara şi ţine toată vara, cu muzică, dansuri şi grătare la iarbă verde.
tatari-05
Învingătorul fiecărei serii la Kureş e răsplătit cu un batal, iar premiul de consolare e bairakul – un copăcel împodobit cu obiecte de îmbrăcăminte.

Neam de războinici

Zurnaua și daulul fac să răsune pădurea din Valu lui Traian la început de mai. Pe marginea șoselei, mașinile sunt parcate pe kilometri întregi. A început Teprezul,  festivalul de primăvară al tătarilor, care se întinde pe toată vara, adunând satele în jurul unor  luptători care se cuprind de centuri, doi câte doi, și încearcă să se doboare la pământ. Familiile s-au așternut la picnicuri, iar în timp ce femeile pregătesc grătarul, bărbații se adună să se uite la kureș. Luptele au loc pe categorii și se avansează prin eliminarea adversarului. Nu trece mult și sunt cu totul captivată de confruntare.

Îndârjirea luptătorilor, chipurile încruntate ale arbitrilor te duc cu gândul la vremurile când strămoșii lor, tătarii, îngrozeau Europa. Fiecare luptător tătar avea doi-trei cai de schimb, astfel încât trupele lor înaintau zi și noapte, dormind în șa, pătrunzând adânc în teritoriul inamic, iar la întoarcere atacând fulgerător și luând cu ei sclavi și pradă.

Deportarea din 1944 poate fi privită și prin prisma dușmăniei istorice dintre ruși și tătari, ca un soi de  replică peste secole la campania lui Devlet Ghiray Han, care a ars Moscova din temelii.

În epoca modernă însă, tătarii au găsit un mod mai impresionant de a fi războinici. Trăind risipiți prin republici sărace, cu drepturile restricționate, sub obrocul tăcerii și dezinformării sovietice, tătarii au continuat să lupte, pe căi pașnice, pentru întoarcerea lor în Crimeea. Petiții după petiții, reprezentanți trimiși la congresele moscovite, chiar demonstrații, toate soldate cu ani de închisoare pentru participanți, nu i-au descurajat  pe tătari să-și ceară reabilitarea, pe care toate națiunile deportate de Stalin, mai puțin trei, o primiseră în 1956.

Secretarul general al ONU Kofi Annan a dat drept exemplu, în 1998, felul în care tătarii din Crimeea luptă să-și obțină drepturile pe cale nonviolentă. „Un singur revolver dacă aveau, rușii i-ar fi terminat. ~sta este motivul pentru care ei au recurs la soluții pașnice, pragmatice, ca să se poată dezvolta“ – spune Tasin Gemil. El dă ca exemplu tătarii din Kazan și cecenii, care au obținut autonomia în același timp. „Cecenii uite cum au ajuns, în timp ce în republica majoritar tătară de pe Volga există tot ce trebuie: parlament, guvern, academie, universitate și pace.“

Privesc peste umărul meu, la peretele de chipuri care urmăresc concentrate concursul. Aclamă și aprobă la unison mișcările reușite ale băieților din ringul improvizat pe iarbă. Sunt chipuri de bărbați oacheșe, cu ochii pieziși, purtând încă semnele distinctive ale originii lor străvechi.

tatari-04
Tătarii dobrogeni – Însoţit de invitaţii săi, Berkant, de patru ani, face turul satului Tuzla în căruţă, într-o ceremonie tradiţională de botez. Părinţii lui au ţinut să folosească vehiculul tras de cai, nu coloana de maşini cu claxoane, tocmai pentru a păstra cutuma.

Un copil și un blog

O căruță plină cu copii îmbrăcați de sărbătoare se leagănă pe un drum prăfuit din Tuzla, pe lângă lanul cu floarea-soarelui, îndreptându-se spre faleza înaltă și marea albastră, însorită. De căruță atârnă baloane albe și albastre și, la loc de cinste, tronează în ea Berkant, de patru ani, care astăzi e botezat după ritualul musulman. În urma calului – câteva mașini din care membrii mai entuziaști ai familiei fac fotografii. Acasă îl așteaptă o mulțime de oaspeți bine dispuși, cu dulciuri și cu cocoșul din hârtie colorată plin ochi cu bomboane, pe care, la sfârșit, Berkant va avea voie să-l spargă.

Cocoșul și plimbarea în căruță sunt ceea ce s-a mai păstrat din botezul tradițional – un dar menit să-i distragă atenția copilului de la circumcizia care urma. Acum, operația s-a făcut la spital și botezatul nu trebuie decât să stea pe genunchii tatălui, să asiste la rugăciunea rostită de bărbați. Dar se plictisește repede și aleargă din nou în curte, să se bucure de jucăriile primite.

Mai toți tătarii din Tuzla s-au adunat la această ocazie și mănâncă, în serii, la masa lungă din curte, femei și bărbați laolaltă, semn că rigorile tradiției au slăbit. De altfel, în ultima vreme, plimbarea botezaților se face cu o coloană de mașini care claxonează. Părinții lui Berkant, tineri, frumoși și eleganți, au preferat totuși să revină la vehiculul tras de cal, după care odinioară alerga toată puștimea satului, făcându-l pe sărbătorit să se simtă important.

Nu e singurul lucru pe care cei doi soți înțeleg să-l facă de dragul originii lor tătare. Mama, Meral, predă cu succes tătara în cadrul programului-pilot și reușește să adune peste 20 de elevi la orele ei. Serfim, tatăl, un tip modern și spilcuit, cu un cercel în ureche, este autorul unuia dintre cele două bloguri tătărești din România – o aglomerare de articole,  informații, muzică și clipuri cu și despre tătarii de pretutindeni. „Cred că am devenit enervant, pentru că sunt obsedat de asta“ – spune el, povestind că la început nu făcea decât să posteze pe blog, chiar și de 340 de ori pe lună. Blogul are doar vreo 40 de vizitatori pe zi, iar unii dintre ei sunt români. Cel mai mare succes l-au avut, spre mirarea lui, cuvintele tătărești traduse în română, un efect al lipsei dicționarelor și manualelor.

Serfim e însă pesimist cu privire la redeșteptarea conștiinței de neam a tătarilor – crede că pentru asta ar fi nevoie de un șoc. El a avut acest șoc: „Când mi-am pierdut bunica, am vrut să fac ceva pentru tătărime. Mi-am dat seama că, după ce dispar ei, bunicii, vor dispărea toate.“ Și arhiva de materiale de pe site se tot îngroașă în amintirea unei bunici, o femeie simplă, dar care a păstrat și a știut să insufle spiritul tătăresc, prin noianul de povești și cântece pe care le învățase din copilărie.

Citește și

Cine au fost fenicienii

Cum a crescut și descrescut Imperiul Otoman

Bijuteriile Uzbekistanului

9 Comments

  1. Tatarii din Dobrogea sunt oameni cu care poti trai in armonie ,oameni de cuvant .Nu le place sa-i confunzi cu turci si ce e mai important ,le place sa traiasca in romania .Cinste lor .

  2. Trebuie sa mai inveti putina istorie draga. Tatarii au invadat Romania si Estul Europei, au inrobit oameni pe care i-au vandut la Turci. Tatarii nu sunt indigeni Romani si nu au venit peste Romani ca sa joace poker.

    • da, este adevarat dar s-a intamplat cu mult timp in urma ? Tatarii care sant acum in romania nu au nimic de a face cu cei din invazia despre care ati vorbit.

  3. si in plus sant oameni ok pt mine. i-am cunoscut direct si sant persoane deosebite. nu vad de ce trebuie sa aducem aminte de aceea invazie? sau poate ca asa ati vrut sa aratati celorlati ca aveti anume cunostinte despre istorie ? :)))

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*