Vinul românesc renaște

Vinul românesc renaște
Foto: NGM RO

Pe drumul de întoarcere de la Fințești, unde vizitase o cramă, Cristi Pitulice, patron de agenție de turism și bloggerul cârcotaș de la vindland.ro, a oprit la Lidl-ul din Mizil, amintindu-și de recentele discuții on-line ale unor amici. Cu ochelarii de soare pe cap ca să-i țină în frâu părul, iată-l scormonind prin standul de vinuri și îngrămădind în coș 2-3 sticle franțuzești, un spumant nemțesc, vreo șase din California, cinci românești. Prețurile i se păreau de necrezut: vin de la Gramma – un Aligote cinstit la 7,99 lei, Pinot Blanc de Alsacia la 11,99, Shiraz de California la 13,9 – din cauza valului de bucurie a omis să citească „halfsweet“ (demidulce) pe etichetă, motiv de mare supărare mai târziu –, Rioja la 29, Château d’Eck la 70. După ce le-a mai evaluat o dată aranjându-le în portbagajul mașinii, s-a întors în magazin și a luat tot spumantul de la Halewood, care era cam la jumătate din prețul obișnuit. În total vreo 40 de sticle, pentru care a plătit 640 de lei (abia acasă a descoperit pe bon o sticlă nărăvașă de 70 de lei). Fata de la casă se uita la el cu ochi atât de mari, încât s-a simțit obligat să-i spună o minciună credibilă: „Pentru un botez…“ „Nu mă omor deloc după Lidl, dar în materie de oferte la vinuri sunt chiar OK“ – a spus el.

În urma unei beții crunte în facultate, Cristi Pitulice s-a lăsat de tării sau bere și s-a convertit la vin. Dar nu ca profan, ci ca un slujitor serios al cultului. „În anii ăștia am văzut în România cam toate fațetele peisajului viticol. De la domenii-gigant după modelul socialist, de la țărani ce scoteau supervinuri trudind o vară întreagă o parcelă de vie, până la crame supertehnologizate, vii aliniate la milimetru și știință de elită în materie de viticultură.“

Cristi este exponentul unei generații de tineri umblați, cu mintea deschisă, dispuși să învețe și să descopere vinul; unul dintre neofiții care au luat în vreo joi seara drumul către magazinul de vinuri al lui Richard Fox.

Stingher printre vilele monumentale de pe Bulevardul Dacia din București, ca o ciupercuță roșie răsărită alandala într-un șir dublu de buturugi butucănoase – magazinul englezului este mic cât un garaj comunist din spatele blocului, dar cochet, aranjat și plin de sticle de licoare bună. În fiecare seară de joi, începând cu ora 6, aici au loc degustări gratuite și locul devine neîncăpător.

Aici îl vei găsi pe învățător – un bursuc îndesat în vizuina lui, înconjurat de sticle, turuind despre vinuri mai repede ca un italian; are obiceiul să repete ultimele trei-patru cuvinte de la sfârșitul propoziției. După 12 ani în Marea Britanie ca expert în vinuri, Richard a venit în România în urmă cu cinci ani, împreună cu soția lui, franțuzoaică, și a continuat să facă ce știe cel mai bine. Și-a deschis afacerea exact la momentul oportun: în urmă cu 15 ani, nu exista niciunul dintre vinurile care se regăsesc acum pe rafturile lui.

„Probabil că peste 75% dintre români beau în continuare vinul casei, făcut de familia lor sau de rude de la țară, dar încet-încet tot mai mulți au ajuns să cumpere vin bun, premium, la sticlă“ – spune Richard Fox. 85% dintre clienții lui locuiesc în proximitatea magazinului. „Estimez că ei sunt acel top 5% de la vârful societății românești care își permit să dea în medie zece euro pe sticlă.“

În serile de joi, Richard câștigă adepți, își creează o rețea de viitori iubitori de vin. Oamenii vin la degustări, vinul este oferit de producător și poate pleacă și cu o sticlă din magazin, dar mai important pentru Richard este că lumea îl caută pentru experiență, pentru discuții, pentru că vor să descopere, să încerce ceva nou. Săptămână de săptămână, englezul face prozelitism precum părinții bisericii în primele secole de creștinism. Audiența lui este formată în special de consumatori peste 30-35 de ani foarte dornici să învețe, care au bani și joburi bune. Părinții lor s-au obișnuit cu vinul făcut în comunism. „Acesta este motivul pentru care mulți români mai în vârstă preferă vinul demisec și demidulce, cu el au crescut, este un gust dobândit. Mult vin era așa de prost, că puneau zahăr în el ca să-l poată bea. Viitorul însă sunt tinerii“ – spune Richard Fox.

***

Într-un interviu din 2010, dr. Ion Pușcă, fondator al revistei Vinul Românesc, se plângea că în timp ce lumea occidentală a înlocuit hibrizii cu vii altoite, România a devenit, după 1989, unul dintre cei mai mari producători din lume de vinuri hibride. În perioada interbelică a existat un program național pentru reducerea suprafețelor de vie hibridă. Legea comunistă a viei și vinului din 1972 prevedea același lucru. De la 93.000 ha în 1980, suprafața ocupată cu hibrizi a scăzut la 58.000 ha în 1990. Apoi, direcția s-a inversat și în primii 14 ani după revoluție au dispărut cel puțin 70.000 ha de vie nobilă. Imediat după 1989, din mândrie și prostie, tocmai soiurile nobile au fost în pericol să dispară.

Heirupul postfiloxeră de acum 130-140 de ani, al defrișării viilor și replantării fără cap, s-a repetat după căderea comunismului – cei cu dare de mână au mers pe soiuri celebre internaționale, cei fără informație și pretenții, pe soiuri hibride ieftine.

Retrocedarea viilor către foștii proprietari a însemnat și un tsunami de fragmentare și distrugere (multe dintre suprafețele mici retrocedate țăranilor au fost defrișate). Moștenirea amară a acelei măsuri pline de bune intenții este că în continuare avem circa 894.000 de exploatații agricole cu viță-de-vie pe suprafețe mici, în medie de numai 0,20 ha.

În paralel, marile ferme de stat au fost privatizate și au devenit producători industriali de vin care domină piața internă: Murfatlar, Jidvei sau Cotnari.

Orientarea către vinul de calitate a apărut abia în urmă cu vreo 15 ani, odată cu cramele mici. Crama SERVE a deschis drumul pentru vinul de calitate, în 1994. Au urmat alți producători de la Dealul Mare, Mehedinți, Recaș, Miniș sau Drăgășani. În prezent, există în jur de 70 de podgorii mici și mijlocii, axate pe vin de calitate. Mica podgorie supraviețuiește doar dacă merge pe calitate; nu poate face volume uriașe la preț mic pentru a obține profit. „Îți trebuie milioane de sticle dacă profitul vizat este de un cent pe sticlă. Dacă faci doar 100 de mii de sticle, obligatoriu mergi pe calitate“ – spune baronul Jakob Kripp, de la Prince Știrbey.

Noii proprietari de mici podgorii (cam jumătate dintre ei sunt străini – francezi, italieni, austrieci) au importat din Occident tehnologie și specialiști. România – care a intrat în UE în 2007 cu o bună diversitate de struguri, dar cu tehnologie și echipamente bune de dus la fier vechi – are mai multe buzunare de natură ideale pentru cultivarea viței-de-vie. Dar ca să faci vin de calitate îți trebuie echipamente scumpe și expertiză. Lucru nu chiar la îndemâna oricărui fermier care își lucrează via din spatele curții. Investiția inițială poate fi exorbitantă. Alfred Michael Beck a cheltuit peste 7,5 milioane de euro de la demararea proiectului Cramei Liliac, de la Batoș, în 2010. Fondurile europene, 42,5 milioane de euro pe an alocate viticulturii din România între 2009-2013 și 47,5 milioane în 2014-2020, sunt un ajutor pe cât de consistent, pe atât de bine-venit.

***

Pe 25 august 2015, opt maeștri internaționali ai vinului s-au întâlnit la Valea Verde, din satul Cund, Mureș, pentru a evalua vinurile de top din România și Republica Moldova.

Cu cinci luni înainte, Marinela Vasilica Ardelean, sufletul și mintea din spatele acestui proiect, și-a început incursiunile la circa 90 de crame din România și Republica Moldova. A degustat aproape 3.000 de vinuri, alegându-le pe cele mai bune. Marinela este critic de vinuri și pe cale să devină ambasadorul neoficial al vinului românesc. Invitații ei la Cund – trei Master of Wine: Caroline Gilby, Rod Smith și Luiz Alberto, alături de Paul Robert Blom (degustător internațional, Olanda), Helmuth Koecher (președintele Merano Wine Festival, Italia), Zoltán Szövérdfi-Szép (președinte al ROvinHUd, România), Cosmin Grozea (degustător internațional, România), Mi Yeun Hong (jurnalist și degustător internațional, Coreea) – și-au petrecut două zile în salonul rustic de la Valea Verde Resort, împărțiți în 4 echipe, fiecare tronând peste câte o masă cu zeci de pahare frumos aliniate peste fețe de masă albe, și au degustat și evaluat cu puncte de la 3 la 5 (3 = bun, 4 = foarte bun, 5 = excelent) aproximativ 250 de vinuri. Preferințele lor vor constitui un ghid de 300 de pagini, așteptat să apară în martie 2016. „Cramele mici au avut cel mai mult succes și cred că acest ghid va fi o adevărată revelație pentru industria vinului din România“ – a spus Marinela Ardelean, tânăra și extrem de frumoasa președintă a juriului. Cartea vinurilor din România ne va ajuta să alegem în cunoștință de cauză când mergem să cumpărăm vin bun.

Însă cum răbdarea nu-i tocmai una dintre virtuțile mele și n-am vrut să plec cu mâna goală în așteptarea cărții, am rugat-o pe Marinela să-mi dea un top 10 personal al celor mai bune vinuri românești ale momentului. N-a vrut la început, dar până la urmă am reușit să-i smulg următoarea listă:

Revelatio, 2014 – Davino; Fetească Regală & Pinot Gris, 2013 – Avincis ; Sauvignon Blanc, 2014 – Clos de Colombes; Crâmpoșie Selecționată, 2013 – Crama Bauer; Tămâioasă Românească Dulce, 2013 – Prince Știrbey; Clarus, Spumant din Mustoasa de Maderat, 2013 – Wine Princess; Rose Cabernet Sauvignon, 2014 – Cepari; Cuvée Alexandru Cabernet Sauvignon, 2007 – SERVE.; Principele Radu Merlot anul I, 2010 – Domeniile Tohani; Pinot Noir Private Selection, 2013 – Liliac.

***

Via este o investiție pe termen lung și foarte lung, care înghite bani și cere răbdare.

Celor mai mulți dintre producătorii autohtoni le lipsesc și una, și alta. Și ajung să practice prețuri nerealiste.

„Dacă am 20 de euro de cheltuit pe o sticlă, îi dau pe un vin românesc? La banii ăștia pot să iau un vin mai bun din Spania sau Franța, de la o podgorie veche, de la vinificatori de tradiție, deci de o calitate mai bună. Din fericire, piața locală este inundată în ultimii ani cu vinuri de import de calitate. Cu 15 lei poți lua un vin spaniol excelent“ – spune Richard Fox. România importă o cantitate cel puțin triplă față de exporturi. În 2013 au intrat în țară 367,4 mii hl, în valoare de 39,8 milioane de euro, în special vinuri italienești (24%), franțuzești (18%) și spaniole (14%). „Importurile fac ca prețurile de pe piața locală să rămână cinstite. Oricât ai fi de patriot, o să vrei diversitate, nu poți să bei în fiecare zi vin românesc“ – spune Richard Fox.

Piața exporturilor era, desigur, mai mare acum 20 de ani, dar numai cantitatea, nu și cifra de afaceri. România a exportat în mod tradițional vin la vrac, la 30 de cenți pe litru, uneori mai ieftin ca apa. Vinul nu era neapărat prost, dar prețul de dumping a făcut mari deservicii de imagine.

„În urmă cu 20 de ani, îmi amintesc că în Marea Britanie puteai cumpăra pinot noir din România extrem de ieftin. Era genul de vin pe care îl bei când ești student“ – spune Richard Fox. Percepția vinului românesc s-a mai îmbunătățit, dar nu strălucește. Din păcate, și la export mulți producători români vor să-și scoată rapid banii. Or, pe piața globală concurența este enormă. În Marea Britanie, unde tot vinul este importat, consumatorul are de ales dintr-o gamă uriașă. „Românii sunt privilegiați că sunt în UE, dar trebuie să fie realiști la preț. Este nevoie de o strategie pe termen lung, să poți să pierzi bani în primii ani, înainte să prinzi rădăcini, să aștepți profit undeva prin anul 7“ – spune Richard Fox.

Conform datelor de la Asociația Producătorilor și Exportatorilor de Vinuri din România (APEV), aproximativ o treime din vinul românesc exportat merge în Marea Britanie, un sfert în Germania și 14% în China.

În 2013, exporturile de vin românesc au ajuns la 104,3 mii de hl, în valoare de 19,2 milioane de euro, în creștere față de anii trecuți.

Una peste alta, făcut cu dragoste și pricepere, cu o etichetă pe măsură – spune baronul Jakob Kripp –, „vinul este un articol emoțional care, pe lângă faptul că poate aduce un plus economiei naționale, este capabil și să îmbunătățească imaginea României în străinătate. Cui folosește să vinzi vin anonim, în tancuri uriașe, un vin fără poveste?“

***

Ca la un semn, 50 de turiști din Coreea de Sud au căzut secerați, cu capetele pe masă. Și era doar a treia probă a degustării la Crama Miniș. Balla Geza a înlemnit! Și nu se găsea pe nicăieri translatorul. A trebuit să cheme repede salvarea! Balla, un bărbat împlinit, cu părul alb contrastând cu fața bronzată, este enolog, doctor în horticultură, șef de lucrări la Catedra de horticultură a Universității de Științe Tehnice și Umaniste din Târgu Mureș și administratorul Podgoriei Miniș.

Între timp a apărut translatorul de la baie și i-a liniștit râzând: la fel pățiseră oamenii lui și zilele trecute la o cramă din Moldova. Ce să-i faci, n-au antrenament! Cu totul altfel stă treaba cu gălăgioșii de italieni, nordicii cei antrenați sau chiar cu românii cărora li se deschide apetitul abia după ce au degustat 10 vinuri…

Întâmplarea cu coreenii s-a petrecut în urmă cu 5 ani, când turismul viticol deja prinsese ceva rădăcini în România. Drumul vinului din zona Munților Zarandului își stabilise deja un făgaș pe DN 7, pe șoseaua spre Ghioroc, pe lângă Primăria din Păuliș, fiind destul de frecventat de pasionați de vin bun. Turiștii veneau aici să savureze caracterul floral al mustoasei de Madarat; furmintul de Miniș, fermentat în butoaie de 500 de litri, puțin arse pe interior; cabernet-ul sauvignon cel bărbătesc sau, din gama vinurilor de stâncă, pinot-ul noir; cădarca de Miniș, cea iubită de începători, burgundul mare – vin pe cale de dispariție în România, din struguri cu pieliță mai groasă – sau cadarissima, produs prima oară la Miniș în 1740. Și Maria Tereza a venit aici de două ori, acasă la vinul ei preferat, cădarca de Miniș. Aici a luat ființă prima școală de viticultură din spațiul românesc, în 1881. În timpul comunismului, zona a decăzut.

Enologul arădean Balla Geza se străduiește să redea gloria Podgoriei Miniș-Maderat. A început în 1999, cu peste 1,5 milioane de euro din fonduri SAPARD, punând bazele societății Wine Princess, care îi practică filosofia: „Trebuie să facem vinuri tipice podgoriei noastre, să folosim soiurile din această zonă.“ Azi, podgoria sa are 75 ha de viță-de-vie pe rod într-un peisaj de dealuri line acoperite cu vii. Câteva mii de turiști îi calcă în fiecare an pragul hrubei sale medievale.

Be the first to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*