Athénée Palace Hilton (IV)

Al patrulea episod din propria versiune de Voyage autour de ma chambre are loc în camera 442 din Athénée Palace Hilton.

Mi-am propus să-i calc pe urme lui Xavier de Maistre, aristocrat din secolul al XVIII-lea, pictor, soldat și autor al unei cărțulii care a devenit celebră: Voyage autour de ma chambre. (Mai multe despre acest proiect aici). Dar conștient că voi merge cu pași mărunței pe urme de gigant, mi-am luat drept cârjă pentru inspirație camerele a patru dintre cele mai de poveste hoteluri bucureștene. Al patrulea episod din propria versiune de Voyage autour de ma chambre are loc în camera 442 din Athénée Palace Hilton.

Lipa-lipa la deal, pe Bulevardul Elisabeta spre Universitate, apoi stânga, pe Calea Victoriei, până în Piața Revoluției, unde îmi trag puțin sufletul pe o bancă în fața Ateneului. Un moment de reculegere înainte să dau piept cu Les Colonnades din lobby-ul impunător de la Athénée Palace. Mai întâi vreau să mă prăjesc puțin la soarele primăvăratic lângă statuia lui Mihai Eminescu, purificându-mă sufletește de orice așteptări.
Adică încerc cum pot să mă feresc de buzduganul din poveste pe care zmeul îl trimite înaintea sa. Athénée Palace e atât de faimos, încât mi se pare imposibil să nu îl abordezi fără prejudecăți.
„Cum e la fițe?”, mă întreabă o prietenă prin SMS.
„N-am ajuns încă.”

Parcă niciun alt hotel din România nu a avut un rol atât de important din punct de vedere politic și social, legându-și numele de povești cu spioni, diplomați sau jurnaliști faimoși. Și nu-i vorba doar despre tradiția și ștaiful altor vremuri: Athénée Palace Hilton a câștigat premiul România’s Leading Hotel în ultimii trei ani consecutiv și România’s Leading Business Hotel în ultimii doi ani.
Or, eu n-aș vrea să cad în capcana de a-i pune pe nemestecate etichete ca „templu al luxului”, „cuib de spioni”, „suveran al ospitalității, cu un secol de tradiție”.

Când pășești într-un cadru nou, automant sensibilitatea ta îmbrățișează un număr uriaș de elemente pe care, treptat, le reduci pe categorii, ca pe o linie de asamblare mentală după tiparele de funcționalitate pe care vrei să o vezi în respectivul spațiu. Peste cele 10.000 de lucruri aflate dinainte îți suprapui o grilă de interese care îți reduce mesajul realității, pe care ajungi să o vezi așa cum ți-ai propus să o vezi. Eu vreau să intru în camera mea pe cât posibil fără așteptări!

***
O superbă prăjitură de înghețată cu un alai de 9 boabe de afine și trenă neglijentă de sirop de fructe de pădure pe fundalul negru al unei farfurii supradimensionate îmi face cu ochiul pe măsuța rotundă din living. Lângă ea, o farfurie cu fructe și o carte în limba engleză: Athénée Palace, de R.G. Waldek, pe care voiam de mult să o citesc. Și eu îi fac cu ochiul, dar încă nu mă așez pe fotoliul care o străjuiește îmbufnat.

Continuu să mă învârt în jurul cozii evidenței, ca Toma Necredinciosul, și să inspectez apartamentul 442. Hai că iar mi-am făcut griji degeaba. Al meu King Junior Suite de la etajul 4 n-are nimic intimidant. Ba dimpotrivă. Tonurile de auriu închis ale mochetei, tapetului, veiozelor, tablourilor sau draperiilor au efectul unui ceai de tei băut la chindie. La polul opus, deși, desigur, complementară, îmi pare nuanța lemnului de cireș – numitorul comun al majorității pieselor de mobilier. Mă simt în largul meu aici, de parcă aș fi dat peste un prieten de școală, unul pe care nu l-ai mai văzut demult, un chip prietenos și familiar, deși nu știi exact de unde să-l iei …

Absolut spectaculoase la camera mea sunt ferestrele supradimensionate care îți aștern la picioare Piața Revoluției flancată de Ateneu și Palatul Regal. Aici o să îmi mut măsuța de scris. Priveliștea asta nu-i plătită nici cu aur. E genul de post de observație demn de un rege, de unde nu te poți plictisi toată ziua. Dar să nu anticipăm. Mă întorc spre cameră, unde înregistrez un pat generos și o plasmă pe măsură pe un suport rotativ …

Gata cu joaca, e timpul să dau curs procedurii standard: mă dezbrac de carapacea costumului, jos, pantofii, jos, scorțoșenia, și mă echipez în uniforma regulamentară a exploratorului de cameră: pufoșenia halatului alb. Și acum, dragă prăjiturică, mă pot întoace și la tine. Dar ce-ar fi să ne însoțim cu un ceai? De mentă?

***
În urmă cu un secol, pe această răscruce între Calea Victoriei și strada Episcopiei se afla Hanul lui Kir Ivanciu Gherasim. În locul lui, pe la 1912 a fost construit Athénée Palace, după planurile arhitectului francez Theophile Bradeau, de o societate franceză condusă de un anume baron Marseille. Aceeași companie, aproximativ în aceeași perioadă, a construit Casino și Hotel Palace din Sinaia.
A fost prima clădire cu mai multe etaje din Bucureşti, dar şi una dintre primele din țară cu structură din beton armat. Cu o faţadă în stil clasic, bogat decorată cu stucaturi, avea 149 de camere şi 10 apartamente, totul în stil Ludovic al XIV-lea.

Vorbim despre un hotel care s-a născut într-o zodie norocoasă și s-a bucurat de soarta unui copil răsfățat în mai toate epocile: l-au preferat elitele din interbelic până în post-comunism. Pe timpul celor două războaie mondiale a adăpostit corespondenți de război, ofițeri germani și chiar importanți oameni din guvernul spaniol în timpul Războiului Civil din Spania. A fost una dintre destinațiile preferate ale multor oameni de stat, scriitori și ale altor personalități cu renume internațional. Însă perioada sa de aur a fost în interbelic, în vremea României Mari, devenită o destinația interesantă pentru călători cu dare de mână – europeni și chiar americani.

***
La ceas de seară, în timp ce îmi așterneam pe mochetă întinderile și destinderile de aproape yoga, am descoperit un fir lung pe păr ondulat de femeie care m-a făcut să plonjez în reverie. L-am apucat între degete ca pe un artefact, și m-a furat de la frumoasa Rosa Goldschmidt Waldeck, autoarea unei cărți despre Athénée Palace, cu care începusem să mă delectez, un reportaj la cald despre un București devenit placă turnantă a serviciilor secrete europene.
Contesa a locuit chiar aici în hotel (și sper să aflu în paginile următoare și la ce cameră, dar ar fi prea mare norocul să fi fost chiar a mea) timp de aproape jumătate de an, poate cel mai tulbure din istoria României (între 1940 și ianuarie 1941). Acestei curajoase evreice, jurnalistă corespondentă a revistei americane Newsweek, venită într-un loc de observație strategic, un punct de răscruce între Est și Vest pentru a scrie despre ce se întâmplă în Europa acelei perioade, i-a mers la suflet Athénée Palace, în care a văzut „un centru al Bucureștiului, topografic, artistic, intelectual, politic și, dacă doriți, din punct de vedere moral”.

Un alt corespondent străin, de data asta al New York Times, C.L. Sulzberger, cazat la Athénée Palace în al Doilea Război Mondial, l-a descris în memoriile sale, A Long Row of Candles, drept „o unitate de confort cu servicii excelente, dar cu … un personal corupt căutând întotdeauna să schimbe banii unui client, la rate de pe piața neagră, și o concurență continuă între femeile de moravuri ușoare pentru a partaja căldura patului unui client”.
A.L. Easterman l-a numit „cel mai notoriu caravanserai din toată Europa … locul de întâlnire al spionilor de pe tot continentul …”

Cartea Contesei Waldeck, apărută în 1942 și căzută apoi în uitare, a fost readusă în atenţia cititorilor, cu un amplu studiu introductiv sub îngrijirea profesorului şi istoricului Ernest Latham jr., fost atașat cultural la Ambasada Americii din București, care explică cum Athénée Palace ajunsese în cele două războaie mondiale un hotel de prima pagină: „România era singura ţară din Europa unde jurnaliştii ţărilor neutre sau aliate puteau să lucreze şi ţara era într-o poziţie magnifică pentru istorie. Dacă armata germană se ducea spre sud, trebuia să treacă prin România, dacă se ducea la est, spre URSS, trebuia să-şi stabilească baza invaziei aici. România era o capitală pentru istorie. Aici, la hotelul Athénée Palace, era un mare centru de intrigi”.

„Hotel de lux, loc de întâlnire pentru capete încoronate, prim-miniștri, ambasadori, generali, scriitori și dive, dar și pentru escroci internaționali, cocote, și mai ales pentru spioni”, îl descrie și Stelian Tănase în articolul său Amorul în serviciile secrete.

E prea lungă lista de celebrități care i-au călcat pragul. De la scriitori ca Octavian Goga, Camil Petrescu, Nichita Stănescu, Eugen Jebeleanu, la fotbaliști români precum Hagi, Balint, Lăcătuș, Belodedici sau străini – Marco Van Basten, Edwin Van der Saar, Messi, la vedete rock – Joe Cocker și rockerii de la Rolling Stones, sau staturi de cinema – Nicholas Cage, Lady Gaga, Brigitte Bardot, Tom Jones.

***
Prima modernizare a Athénée Palace s-a întâmplat în 1937 sub conducerea arhitectului român Duiliu Marcu. Tot conform indicaţiilor sale, edificiul a fost reparat și în 1948, după distrugerile cauzate de bombardamentele din aprilie 1944. Apoi în 1965, sub bagheta arhitectului Nicolae Pruncu şi inginerilor Radu Mircea şi Mihai Ionescu, datorită marelui flux de clienţi a fost adăugată aripa nouă, cu grădină, de-a lungul Căii Victoriei. Hotelul a fost din nou deteriorat în timpul Revoluției din 1989 (o parte din violențe au avut loc în piața din fața hotelului).

Următoarea renovare a avut loc în 1997, când a fost redeschis sub numele de Athénée Palace Hilton Bucharest, iar ultima lucrare a fost în anii 2010-2011, când au fost renovate restaurantele și parterul hotelului.

În prezent, hotelul are 272 de camere și apartamente luxoase cu vedere asupra orașului sau asupra terasei și a curții sale interioare.

***
„Singura cauză a nefericirii omului este că nu știe cum să stea liniștit în camera lui”, ne învață înțelept Pascal. Aici n-am mai putut. Aveam chef să înot. Am sunat la recepție și am întrebat care e drumul cel mai scurt către bazin (ca să pot ieși în halat).
„În capătul culorului, lângă camera 410 veți găsi un lift cu care coborâți la parter. Veți vedea la ieșirea din lift zona cu bazin, jacuzzi, saună”, mi-a destăinuit o voce suavă.

Tocmai m-am întors revigorat și pus pe fapte mari. Mă trântesc în pat și zac. Și sunt happy să zac! Am citit mai demult, și mi-a intrat în cap, că o cameră nouă de hotel, ca și privitul hipnotic pe fereastră într-un tren, declanșează un proces involuntar de igienă mentală care te poate ajuta să reintri în contact cu tine însuți.

Abordând corect această tehnică îți golești mintea, simți că se reumple încetișor izvorul, imperceptibil și de la sine, cu emoțiile și ideile care te definesc. Cică poți astfel să te reîntâlnești cu adevăratul tău sine. Stai în pat, cu mintea goală, în liniște totală, într-un spațiu nou, și doar observi marcând mental începutul unei lumii noi. Pe undeva, în closetul din mintea ta, e ca și cum o mână nevăzută tocmai a tras apă, și duse sunt în jos pe țeavă, odată cu plasa lor de siguranță, toate lucrurile răsștiute, care te țineau prizonier. Asta încerc și eu!

Bine-bine, domnule, dar dincolo de pălăvrăgeala asta, uită-te la tine, te muți doar de pe pat pe scaun sau fotoliu. Păi așa se poartă un explorator, fie el și de cameră?
Ba chiar poate și pe modelul meu, francezul Xavier de Maistre, îl veți fi bănuind că era un leneș și jumătate… În niciun caz!
Avea doar 27 de ani când a scris Voyage autour de ma chambre. A recidivat 8 ani mai târziu cu Expédition nocturne autour de ma chambre. Și zău nu era deloc un leneș francezul acesta romantic îndrăgostit de pictură flamandă și avid cititor al lui Montaigne, Pascal sau Rousseau. A servit în Caucaz ca ofițer în armata rusă. A călătorit în Italia. L-a pasionat aeronautica. Și-a confecționat o pereche de aripi gigantice de hârtie cu care n-a reușit să zboare. A zburat și s-a prăbușit cu balonul. Era un tip hiperactiv.

Însă pentru că nu toată lumea are banii și valențele unui explorator de cursă lungă ca Magellan sau Cook, a vrut să compună, chiar dacă puțin la mișto, rătăcindu-se și rătăcindu-și cititorii în digresiuni, un manual al exploratorului domestic, care n-are nici bani, nici curaj, nici mare chef să se pună pe drumuri …
Cei mai mulți dintre noi punem plictiseala vieții cotidiene în opoziție cu minunile de peste mări și țări. Cred că Xavier de Maistre a demonstrat, poate fără să vrea, un lucru esențial. Nu atât locul e relevant la o călătorie, ci dispoziția călătorului. Filozoful Friedrich Nietzsche, adesea silit de sănătatea-i șubredă la rolul de explorator de cameră, și el mare admirator al lui Maistre, împărțea lumea într-o minoritate care se pricepe să facă mult din puțin și marea majoritate a oamenilor – care fac puțin din mult.

Înainte să te apuci de străbătut jungle și deșerturi, favele mizere și hoteluri de lux, căutând să îți demonstrezi ceea ce deja știi, poate nu-i o idee rea ca mai întâi să bagi de seamă și să îți faci prieten familiarul.

Or, asta am încercat și eu aici, în apartamentul 442, de la Athénée Palace.

Foto: Athénée Palace Hilton

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*