Revoluția română – 10 amintiri

Foto: MNIR, www.comunismulinromania.ro

În decembrie 1989, regimul comunist din România cădea. Au fost câteva zile intense, cu multe informații contradictorii, cu proteste, lupte de stradă și, din păcate victime.

Fragment din memoriile poetului Ion Monoran (1953 – 1993). Pe 16 decembrie, poetul oprea tramvaiele în Timișoara, în Piața Mare.

Când am ajuns în Piaţa Maria, în jurul casei pastorului Tokes nu se aflau mai mult de 250 de persoane. Am intrat în mijlocul lor şi le-am spus: „Trebuie să facem ceva, dar pentru asta avem nevoie de lideri, altfel vom avea soarta celor de la Braşov, din 1987!” Pentru a-i atrage și pe cei care nu îndrăzneau să se apropie din cauza Securității care mișuna prin preajmă, am început să cântăm Hora Unirii și lozinci precum “Libertate!” și “Români, veniți cu noi!” Lumea a început să se adune cu curaj și, observând că numărul cetățenilor crește, am spus din nou: „Primul lucru pe care trebuie să îl facem e să oprim tramvaiele, pentru a fi cât mai mulţi, iar apoi să mergem cu toţii la Comitetul Judeţean de Partid!”.

În acel moment, mai mulți cetățeni de bine mi-au cerut să mă legitimez, iar unul dintre ei mi-a spus textual: “Lasă, că ai vezi ce pățești tu, pletosule!” După ce m-am legitimat, am spus “Noi totuși vom opri tramvaiele!” și am făcut câțiva pași și am oprit primul tramvai care venea dintre Gara de Nord. Speriat, vatmanul, un tânăr între 25 şi 30 de ani, îmbrăcat în costum de blugi, a început să plângă şi să ne roage să-l lăsăm să plece. I-am spus să urce în vagon şi am coborât pantograful chemând lumea din tramvai să ni se alăture. Ca prin minune, nu a protestat niciun călător şi ni s-au alăturat cu toţii. Am oprit și cel de-al doilea tramvai, care venea din sens opus. În câteva minute în piață s-au strâns în jur de 800 – 1000 de persoane și numărul lor crește vertiginos.

Magda Cârneci, poetă, critic de artă și publicistă

După după-amiaza și seara de 21 decembrie, când am fost în Piața Universității, pe 22 decembrie, de dimineață, m-am dus din nou acolo și am văzut oameni de la forțele de ordine care spălau de zor caldarâmul de petele de sânge ale celor căzuți. Îngrozită că s-a terminat, am fugit până la locul meu de muncă, unde am aflat că muncitorii de la marile uzine ale capitalei se porniseră spre centrul orașului. Bucuroasă, m-am întors la Universitate, și de acolo m-am dus în fața CC al PCR, unde, spre prânz, se strânsese o mare mulțime de oameni. Împreună cu ceilalți am scandat lozinci de victorie și am văzut cu ochii mei, nevenindu-mi să cred, elicopterul alb cu care cuplul Ceaușescu și-a luat zborul de pe acoperișul clădirii. Am năvălit cu mulțimea înăuntru, dar speriată de furia și înghesuiala teribilă a oamenilor din jur, la un moment dat m-am retras.

Am văzut restul zilei la televizor, iar seara, dând curs îndemnurilor de pe micul ecran, am fost gata să mă duc să „apăr ”Televiziunea – noroc că familia și prietenii din jur m-au oprit aproape cu forța. M-am rugat în genunchi toată noaptea pentru victorie. Iar a doua zi, când am aflat ce s-a întâmplat la Televiziune, am știut că un înger păzitor a avut grijă de mine – și atunci, și în celelalte zile ale Revoluției, în care s-a întâmplat să fac parte din grupa de tineret a primului Front al Salvării Naționale. Dar asta e o altă istorie.

Revoluționarii ard portretul tovarășului. Foto: MNIR, www.comunismulinromania.ro

Gruia Dragomir, redactor Un site de muzică

Aveam 5 ani la Revoluție, dar am câteva amintiri puternice de atunci. Îmi amintesc perfect cum mă jucam în zăpadă, în fața blocului din Militari, iar deasupra centralei telefonice de la piața Gorjului a venit un elicopter și a început să tragă în clădire. Mama a alergat speriată să mă ia de afară și am stat închiși, cu sora, tata și mama, în holul dintre camere, până când lucrurile s-au mai liniștit. Apoi s-a iscat o ceartă între părinți, pentru că tata voia să meargă afară să vadă ce se întâmplă. Mama nu voia să-l lase. Tata a plecat, iar noi am rămas plângând în holul fără ferestre. Peste ceva timp, tata s-a întors cu bine și am plâns din nou de fericire.

O altă amintire din acea perioadă e cu mine pe umerii tatei, mergând pe bulevardul Iuliu Maniu, și arătând semnul victoriei, la fel cum făceau multe alte sute de oameni din cartier, cu zâmbete pe față, care cântau: „Ole, ole, Ceaușescu nu mai e!” Atunci am aflat și că dictatorul fugise din București cu un elicopter, iar eu eram convins că era vorba despre același elicopter care trăsese cu mitraliera în centrala de lângă blocul nostru.

Conf. univ. dr. Ovidiu Buruiană, Facultatea de Istorie din cadrul Universității “Alexandru Ioan Cuza”, Iași

22 decembrie 1989 m-a găsit in vacanța de iarnă, în clasa a IX-a a unui liceu ieșean. O vacanță care începuse tensionat în familia mea. Ascultând curent posturile de radio Europa liberă și Vocea Americii, cunoșteam evenimentele de la Timișoara și de la București. Ca un amănunt, aceste evenimente făceau știri și la jurnalele principalului post TV de la Moscova, Ostankino 1, obișnuit nouă, celor din Moldova. Însă faptele aveau o coloratură familială, întrucât fratele meu mai mare își satisfăcea stagiul militar într-o unitate situată la Ploiești, oraș aflat la o oră distanță de București. Informațiile lipsă dinspre el au sporit îngrijorarea părinților mei, în principal, în acel turmoil violent. Ca mulți cunoscuți, informați despre înlăturarea regimurilor comuniste din Centrul și Estul Europei, eram și noi întrucâtva contrariați de ceea ce se întâmpla în România în toamna / iarna acelui an. Schimbarea în ordinea puterii părea o cauză pierdută. Personal, asistasem împreună cu toți colegii la inaugurarea anului școlar de către Nicolae Ceaușescu la Iași, la Palatul Culturii. Mai mult, fuseserăm obligați de unii profesori să ascultăm discursurile din cadrul Congresului al XIV-lea al PCR, cu realegerea lui Ceaușescu în funcția de secretar general, în noiembrie acel an.

Însă, în rest, lucrurile se desfășurau tradițional, în căutarea și procurarea febrilă a alimentelor pentru sărbătorile de iarnă. Cu atât mai mult, cu cât acel decembrie a fost foarte cald, fapt care favoriza statul la rândurile din fața magazinelor. De alfel, dimineața zilei de 22 decembrie mi-am petrecut-o la un depozit de fructe, acolo unde tatăl meu avea unele „relații”. Am surprins unele discuții șoptite între tatăl meu și responsabilul depozitului despre evenimentele de la București din ziua și din noaptea precedente.

Surpriza a venit la ora 11, când am ascultat, surprins, la radio, cuvinte neobișnuite pentru discursul comunist, precum „trădătorul” Milea, „sinucidere”. Covingerea că se întâmplă ceva deosebit a fost întărită de telefonul unor prieteni de familie, care ne-au cerut surescitați și imperativ să deschidem televizorul. Evenimentele își urmau cursul, dar noi le-am urmărit prin intermediul „regăsitei” Televiziuni Române. Sigur, părinți și copii ne-am îmbrățișat, iar bucuria strălucea pe chipurile noastre, cu fețele îndreptate spre televizor. Reluând cuvinte din noua retorică publică, comentam faptele în curs, fuga Ceaușeștilor și vorbeam și noi despre „libertate”. Ea însă se materializa în ceva tangibil la acel moment: lipsa fricii, dar, mai ales, bunăstare materială, sport și multe filme străine.

Tanc în Piața Victoriei din București, în plan secund se poate vedea Muzeul Țăranului Român. Foto: MNIR, www.comunismulinromania.ro

Irina Margareta Nistor, critic de film

De Timișoara am aflat de la Europa Liberă, și după ce am fost foarte fericită împreună cu părinții și bunica mea, ne-am temut că totul va fi scăldat în sânge, că nimeni nu ne va sări în ajutor, ca atunci când am căzut sub cizma de la Răsărit (culmea ironiei, cea mai întunecată perioadă!). Apoi a fost celebrul miting, începutul sfârșitului, dar oare doar pentru putere sau și pentru noi? Euforie și foarte curând deja am întrezărit că nu va fi nimic așa cum ne-am imaginat! Îl așteptam pe Rege și n-a fost primit! Iliescu avea să candideze! Au urmat Piața Universității, dar și minerii! Dorința iar de a emigra care mi-aș fi dorit să nu-mi mai încolțească niciodată! Acum știu care e soluția: să plece cei care ne fac viața nesuferită și să se întoarcă doar cei care au votat cu inteligența!

Mircea Constantin, ghid Local Host

Pe 22 decembrie 1989 teama și frica erau instalate serios în sufletul fiecărui român. Dar toată energia aceea s-a risipit odată cu difuzarea imaginilor și decolarea cuplului Ceaușescu de pe acoperișul Comitetului Central.

Tatăl meu inhalse deja cantități serioase de gaze în fiecare zi pe care o petrecuse prin oraș cu restul revoluționarilor. Totuși, scăpase cu viață și acum era mai înflăcărat ca oricând. Îmi amintesc lacrimile de bucurie din casă și speranța că totul va fi bine de acum… Poate acesta a fost și motivul pentru care tata a hotărât scurt că venise momentul să-l însoțesc și să apărăm împreună Televiziunea Română. Aveam 8 ani atunci, și tocmai văzusem de la balcon un grup imens de oameni care mărșăluiau spre Piața Universității, conduși de un preot îmbrăcat în robă cu o cruce în mână, care striga cum nu auzisem niciodată în viața mea: ”Ieșiți afară, ieșiți afară!!!”

Acesta este doar un flashback, pe care l-am îngropat multă vreme și pe care astăzi îl prețuiesc și împărtășesc cu toți cunoscuții. Nu știu cum de mama a acceptat să plec din casă, dar acele ore petrecute prin oraș, alergând mai mult după tata, fac parte din revoluția mea, așa cum am văzut-o eu, așa cum trebuie să rămână acest moment în istoria oamenilor care își doreau o viață normală.

Revoluționari în Piața Palatului din București. Foto: MNIR, www.comunismulinromania.ro

Cristian China-Birta, antreprenor, consultant, blogger

Pe la amiaza zilei de 22 decembrie, eram cu doi prieteni pe dealurile din jurul orașului Baia Mare, unde am copilărit. Nu mai știu de ce, probabil chestii de aventură. Aveam 14 ani abia împliniți. Când ne-am întors, în zona gării (cumva la intrarea în oraș dinspre Cluj-Napoca), am văzut lume multă strânsă și agitație. Și am auzit ceva de genul ”vin tanchetele de la unitarea din Tăuți, o localitate de lângă Baia Mare”, vorbe spuse cu spaimă în glas.

Curioși, ne-am oprit să vedem ce o să se întâmple. Habar nu aveam care-i faza. Dar am stat vreo patru ore pe acolo, gură cască. Apoi ne-am plictisit pentru că nu a mai venit nicio tanchetă și am plecat acasă.

Cum am intrat pe ușă, cum mi-a ars mama o palmă. Dupa care m-a luat în brațe plângând. Abia apoi am înțeles de ce fusese atât de speriată.

Silvia Colfescu, co-fondatoare Editura Vremea

Acum 30 de ani… eram mult mai tânără. Eram mult mai lipsită de speranță. Viața nu ne promitea aproape nimic bun și nu vedeam în față decât întuneric. Atunci s-a arătat speranța, pe valul de nebunie, de entuziasm, de dorință de sacrificiu, de aruncare disperată înainte, de sânge. În ceasul în care nu mai speram.

Acum 30 de ani, pe 21 decembrie, am făcut de gardă la școală, împreună cu o colegă, profesoară și ea. Când am terminat de păzit „bunul poporului”, am dus-o pe colega mea acasă, apoi am plecat pe străzi, împreună cu soțul meu.

Am reușit să trecem de cordoane de soldați înarmați de război și de tab-uri și am ajuns în piața din fața Teatrului Național, sărind pe postamentul clădirii teatrului, prin spate.

Când am ajuns în Piață, am înțeles că viața, așa cum o cunoșteam, s-a încheiat și că începe o nouă viață. În jurul nostru, pe chipurile pline de lumină, stăruia aceeași înțelegere a realității. Și o hotărâre neclintită de a lăsa în urmă ceea ce fusese înainte, cu orice preț.

Mulți dintre cei care au fost atunci acolo au plătit prețul suprem pentru această schimbare. Noi am scăpat ca prin urechile acului. Am trăit clipele magice din zilele următoare, înțelegând puțin din semnificațiile a ceea ce se întâmpla în jurul nostru, duși de nebunia speranței în viitor.

Acum așteptăm, în continuare, ca promisiunile acelor zile să se îndeplinească, așa cum au fost ele înțelese atunci. Acum am învățat că omul nu e perfect, acum știm că în lumea noastră perfectibilă lucrurile nu merg ca prin magie, că oamenii se adaptează încet și că, la scara istoriei, timpul are alte dimensiuni decât cele pe care le cere omul repede pieritor.

Dar speranța a rămas intactă, pentru că prețul ei a fost plătit. Peste 1000 de vieți e un preț care justifică încăpățânarea noastră de a spera la un viitor mai bun pentru toți.

Director general dr. Ernest Oberlander-Târnoveanu, Muzeul Naţional de Istorie a României

În decembrie 1989 am dormit de mai multe ori în Muzeul Național. Pe vremea aceea, exista practica desemnării unor angajați care să asigure permanența în biroul directorului pentru ca în cazul unor evenimente să poată să transmită mai departe mesaje și ordine către conducerea instituției seara, după închiderea programului. Așa că în zilele de 17, 18, 19, 22, 23, 24 decembrie 1989 am fost de serviciu.

În dimineața zilei de 17 decembrie am fost convocați în biroul directorului general pentru a ni se aduce la cunoștință că se va institui starea de necesitate și muzeul nu va mai funcționa pentru public. La această întrunire am participat în calitate de membru al Comitetului omenilor muncii – era o instituție reprezentativă la vremea respectivă, eu fiind reprezentantul sindicatului.

În noaptea de 20 spre 21 am fost în muzeu, iar dimineața am plecat acasă. Seara următoare aveam bilete la operă și îmi aduc aminte că era un spectacol Romeo și Julieta care îmi plăcea foarte mult. Dar, având în vedere ce se întâmpla în București, nu am avut răbdare să stau până la capăt și am plecat înainte de sfârșitul programului convins că în zilele următoare se va întâmpla ceva important în viața tuturor.

Pe 22 toți angajații am fost consemnați în instituție, șefii de secție trebuiau să consemneze la direcție liste cu angajații care nu s-au prezentat la lucru. Eram foarte îngrijorat pentru că în seara precedentă primisem un telefon de la o rudă care m-a anunțat că sursele de apă vor fi ținta unor atacuri diversioniste și este posibil ca apa din rețeaua publică să nu mai fie potabilă. Am încercat să facem rezerve de apă cât se putea – la vremea respectivă apa minerală nu se găsea mereu în magazine și am umplut ce s-a putut umple cu apă pentru zilele următoare.

În dimineața de 22, am tras o minciună și am reușit să ies din muzeu pe la 9.30 și m-am dus spre Piața Universității unde erau tancuri și lume multă. Încă armata nu fraternizate cu demonstrații care veneau din toate părțile orașului. Pe Magheru era o mare de oameni care veneau din zona industrială, de la periferia Bucureștiului. M-am atașat unui grup și am intrat în Piața Palatului chiar în momentul în care elicopterul soților Ceaușescu – nu știam la vremea respectivă că era al lor – aterizase pe clădirea Comitetului Central. Apoi, l-am văzut decolând. Pe atunci nu erau mijloace de informare rapidă așa că nu am știut exact ce s-a întâmplat decât în momentul în care m-am întors la muzeu și am aflat că Nicolae Ceaușescu fugise și că din toate zonele veneau spre centrul Bucureștiului mulți oameni.

Am intrat în muzeu, am aflat ce se întâmplă și am rămas acolo pentru că eram de serviciu în noaptea aceea. După ce s-a anunțat fuga lui Ceaușescu, cei mai mulți angajați au plecat acasă, inclusiv doamna director care a lăsat practic instituția fără conducere și fără să dea instrucțiuni celor care rămâneau. În holul muzeului era o expoziție dedicată celui de-al XIV-lea Congres al PCR care prin subiect și simbolistică putea să atragă ura trecătorilor. Fără să mă gândesc foarte bine la alte posibile consecințe – nimeni nu știa la vremea respectivă unde era Ceaușescu, împreună cu un coleg care îmi era foarte apropiat, doctorul Gheorghe Niculescu de la laboratorul de investigații, și cu ajutorul unui milițian an început să demontăm expoziția, mai ales elementele care erau foarte vizibile din stradă. Până spre după-amiază am reușit să demontăm cea mai mare parte a elementelor provocatoare, iar asta mi-a dat un semntiment de mulțumire că am început demantelarea rolului de instituție a propagandei comuniste a Muzeului Național, dar și de îndepărtare a unui pontențial pericol pentru muzeu în condițiile în care pe Calea Victoriei se adunau tot mai mulți oameni. Muzeul rămăsese practic fără pază, deși teoretic era păzit de milițieni înarmați. Comandantul detașamentului de pază, un colonel a dat ordin ca toată lumea să fie dezarmată și el însuși s-a retras într-un loc unde a dormit confortabil toată noaptea și a lăsat restul unității fără comandă.

Pe la ora 16 a venit un grup de muncitori de pe șantierul Casei Republicii și cu ajutorul unui utilaj de împins și încărcat pământ au improvizat o baricadă în fața muzeului. Acei oameni, fără să fie organizați s-au gândit că muzeul trebuie protejat. Și a funcționat. Au împiedicat posibile acte de jaf sau de vandalizare a muzeului.

Dictatorul a fugit! Foto: MNIR, www.comunismulinromania.ro

Conf.univ.dr. Neculai Bolohan, Facultatea de Istorie din cadrul Universității “Alexandru Ioan Cuza”, Iași

Nopți agitate după o tură pe Ceahlău și după ascultarea știrilor de la Vocea Americii și Europa Liberă. Vacanța de iarnă începuse deja, ciudat, pe 17 decembrie. Ziua de 22 decembrie 1989 a început cu frig și o carte în mână. Apoi, un neastâmpăr m-a scos din casă și, în tristețea cartierului unde locuiam în Piatra Neamț, am observat primele patrule mixte. Am alergat către școala centru unde profesam și am auzit primul strigăt „A fugit! Libertate!” Și geamul, trosc, se închide imediat. A urmat mica revoluție de la locul de muncă, care a debutat cu eliminarea Tabloului dublată de frica și nedumerirea din ochii multora dintre noi.

Marea revoluție la Piatra Neamț s-a petrecut, unde oare, pe balconul județenei de partid. Am protejat acest sediu, am asigurat defluirea celor care vandalizau interiorul prin însușirea bunurilor, am vorbit și am promis mulțimii că ne vom schimba! Și toate acestea prin vizorul unei camere video mânuite de un domn „de bine” de la instituția care ne apăra prin ascultare. Când a început ciondăneala pentru împărțirea noilor atribuții am plecat spre tipografia ziarului local. Seara s-a terminat în noapte cu un pix în mână, și câteva foi pe care am scris primul jurnal publicat al unei revoluții de la Piatra Neamț. Dimineața, cerneala tipografică mirosea a libertate. A doua zi am plecat la București!

 

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*