Interviu cu Dr. Aurel Rustoiu: Celții în Bazinul Carpatic

Reconstituirea echipamentului unui războinic celt dintr-un mormânt de la Ciumești (jud. Satu Mare). Acesta a călătorit probabil în Grecia pe la jumătatea secolului al III-lea î.H., a activat ca mercenar pe teatrele de operațiuni din zona est-mediteraneană pe care se confruntau regii perioadei elenistice, iar la întoarcerea acasă și-a completat echipamentul tradițional cu o pereche de cnemide (apărătoare de picior) grecești. Ilustrație: Radu Oltean

În deschiderea articolului de copertă al ediției National Geographic România din februarie 2020, am dorit să tragem puțin cenușa celților și peste turta noastră.

 

 

Dr. Aurel Rustoiu, foto: arhiva personală

Și l-am invitat pe unul dintre cei mai buni specialiști români în arheologia epocii fierului în Europa să ne povestească despre influența celților în spațiul transilvan.

Dr. Aurel Rustoiu, cercetător știintțific și conducător de doctorate la Institutul de Arheologie și Istoria Artei al Academiei Române din Cluj-Napoca, a efectuat săpături arheologice în așezări și necropole celtice și dacice din România și Ucraina Transcarpatică, publicând peste o sută de studii, articole și cărți dedicate în special celei de-a doua vârste a fierului din Bazinul Carpatic și din zona Dunării de Jos.

Celor interesați să aprofundeze subiectul le recomandăm cartea sa „Războinici și societate în aria celtică transilvăneană. Studii pe marginea mormântului cu coif de la Ciumești”.

 

Când și cum au ajuns celții în spațiul nostru?

În vremea împăratului Octavian Augustus, când romanii îşi reconstruiau miturile originii şi istoria dintr-o nouă perspectivă ideologică, Titus Livius consemna o veche tradiţie privitoare la migrațiile celţilor. Potrivit acesteia, pentru că celții se înmulțiseră peste măsură și resursele de trai nu mai erau suficiente pentru toți, regele Ambigatus, care conducea Galia, s-a văzut nevoit să scape de surplusul de populație. Ca urmare, i-a însărcinat pe nepoții săi, Sigovesus și Bellovesus, să pornească în fruntea unui mare număr de oameni, recrutați din triburi diferite, în căutarea unor teritorii pe care să le ocupe pentru a întemeia noi așezări. Prin tragere la sorți, lui Sigovesus i-au revenit teritoriile din răsărit, dinspre pădurea Hercinică (despre care C. Iulius Caesar scria că se întinde de-a lungul Alpilor și Carpaților nordici),  în timp ce lui Bellovesus i-a fost rezervată Italia. Prin această legendă, istoricul roman indica direcţiile migraţiilor celţilor, precum și motivele şi mecanismele prin care s-au desfăşurat aceste mişcări de populaţie. Cam în aceeași vreme, Trogus Pompeius, istoric latin cu origini galice, consemna la rândul său că, într-un trecut îndepărtat (pe care astăzi îl putem plasa în secolul al IV-lea î.H.), trei sute de mii de celți au fost nevoiți să își părăsească patria. O parte dintre ei, ajungând în Italia, au ars Roma, în timp ce altă parte au pustiit neamurile din răsărit, iar apoi s-au așezat în Pannonia și timp de mai mulți ani au dus războaie cu vecinii lor. Această imagine a hoardelor de celți violenți s-a menținut până în epoca modernă.

Coiful de fier al războinicului de la Ciumești, împodobit pe calotă cu o pasăre de pradă, cu aripile mobile, realizată din bronz (secolul al III-lea î.H.) este o capodoperă care ilustrează atât priceperea artizanilor celți, cât și prestigiul ridicat al războinicului respectiv. Când personajul nostru se deplasa în goana calului, aripile șoimului se mișcau, dând impresia că îl însoțește în zbor pe călăreț și, în același timp, că acesta se bucură de protecția divină. Foto: Getty Images

Cercetările arheologice și progresele înregistrate în domeniul științelor auxiliare cu care operează arheologia au determinat însă, în ultimele decenii, modificarea acestui scenariu. O contribuție importantă în această direcție au avut-o analizele de izotopi de stronțiu efectuate pe dentiția unor schelete umane, analize care permit stabilirea regiunii în care s-au născut și și-au petrecut primii ani de viață indivizii respectivi. Realizate în necropole atribuite celților din centrul și estul Europei, dar și din Italia, analizele de acest fel au demonstrat faptul că numărul migranților a fost, în general, mic. Nou-veniții și-au impus însă cultura materială asupra populațiilor supuse. De aici impresia că numărul indivizilor puși în mișcare a fost mare.

În ceea ce privește Bazinul Carpatic, datele arheologice indică faptul că, la începutul secolului al IV-lea î.H., celții au pătruns dinspre vest, de pe Rin, din sudul Germaniei și din Austria de astăzi, spre est, de-a lungul Dunării, până în zona Budapestei. Ulterior, de pe la jumătatea aceluiași veac, și-au continuat înaintarea spre răsărit, de la cotul Dunării pe marginea nordică a Marii Câmpii Maghiare, până în zona Tisei superioare. De acolo s-au îndreptat spre sud, de-a lungul Carpaţilor Apuseni, până în Crișana și Banat. Apoi au pătruns şi în Transilvania, unii urmând rute terestre prin Sălaj și Poarta Meseșului, alții dinspre Câmpia Aradului, urcând în amonte pe Râul Mureș. Unele dintre cimitirele atribuite celților îşi încep evoluția pe la jumătatea secolului al IV-lea î.H., altele doar de pe la sfârșitul secolului respectiv, ceea ce sugerează faptul că înaintarea s-a făcut lent și în etape succesive. Prin urmare, nu a fost vorba despre o invazie bruscă, violentă și masivă, ci despre o ocupare treptată a teritoriului pe parcursul a două sau trei generații, un soi de colonizare asemănătoare întrucâtva cu cea a „Vestului sălbatic” nord-american din timpurile moderne.

Cum i-au influențat celții pe autohtoni? Care au fost relațiile dintre ei?

Au variat de la o comunitate la alta. E posibil ca în unele situații aceste relații să fi fost negociate prin puterea armelor, iar în alte cazuri, ele să fi fost pașnice. Arheologia nu ne oferă informații sigure în acest sens, dar ne indică faptul că, în final, atât celții, cât și indigenii au sfârșit prin a conviețui în cadrul acelorași comunități. Cert e că nu există necropole și așezări care să poată fi atribuite exclusiv unora sau altora. Putem aprecia că, în unele situații, autohtonii au manifestat o anumită rezistență culturală față de nou-veniți, identitatea lor fiind exprimată, spre exemplu, prin păstrarea unor obiceiuri funerare tradiționale. În cimitirele de la Muhi (în nord-estul Ungariei), Pișcolt (jud. Satu Mare) sau Remetea Mare (jud. Timiș) au fost descoperite, pe lângă mormintele tipice coloniștilor celți, complexe funerare reflectând practicarea unor rituri și ritualuri specifice indigenilor. În alte cazuri, cum se întâmplă, spre exemplu, în necro-pola de la Fântânele (jud. Bistrița-Năsăud), riturile și ritualurile săvârșite cu ocazia înmormântărilor sunt caracteristice exclusiv nou-veniților. Cu toate acestea, inventarele funerare sunt mixte. Ofrandele de vase sunt constituite din recipiente celtice și autohtone, fapt care indică, pe de o parte, conviețuirea dintre cele două populații, iar pe de altă parte, integrarea culturală rapidă a autohtonilor în comunitatea coloniștilor celți. Această integrare este demonstrată și de adoptarea elementelor de port specifice celților: fibule, brățări, podoabe pentru gât etc.

În cazul așezărilor, toate având caracter rural, se remarcă aceeași mixare culturală dintre celți și autohtoni.

Mai multe arme celtice din fier au fost descoperite într-un mormânt de la Remetea Mare (jud. Timiș).

Vasele ceramice descoperite în locuințe, aparținând categoriilor utilizate pentru gătit sau care formau „serviciul de masă”, sunt reprezentate de tipuri specifice atât coloniștilor celți, cât și indigenilor. Acest fapt ilustrează apariția unor obiceiuri culinare mixte, așa cum este firesc în cazul conviețuirii unor populații cu ori-gini diferite, iar situația tocmai amintită este similară celei care se poate observa în Transilvania de astăzi, când constatăm că bucătăria acestei regiuni constituie un amestec delicios de rețete românești, maghiare și germane.

Prin urmare, colonizarea Transilvaniei de către grupurile celtice nu a constituit un proces de ocupare a unei regiuni și de impunere forțată a unei culturi materiale caracteristice acestora. Indigenii au manifestat grade diferite de rezistență sau de acceptare a nou-veniților. În final, a luat naștere o cultură hibridizată, mixtă, iar celții și autohtonii și-au construit împreună mecanismele de comunicare culturală în măsură să le asigure o conviețuire care a durat mai bine de un secol și jumătate.

Printre aceste mecanisme de comunicare intercomunitară se numără și alianțele matrimoniale dintre elitele celților și cele ale indigenilor. Spre exemplu, în cimitirul celtic de la Remetea Mare (jud. Timiș) a fost descoperit un mormânt care, atât prin ritul și ritualul funerar, cât și prin inventarul arheologic scos la lumină, poate fi atribuit unei femei originare dintr-o comunitate autohtonă din zona Dunării.

Grija cu care a fost îngropată, respectarea ritualurilor din patria de origine indică faptul că ea a fost însoțită de o suită de apropiați. Tocmai de aceea este posibil ca prezența ei în comunitatea celtică de la Remetea Mare să se datoreze unei căsătorii cu un lider celt din Banat.   

Cât a durat stăpânirea celților în zonă și care e moștenirea pe care au lăsat-o?

Spre deosebire de platoul anatolian al Asiei Mici ori de Insulele Britanice, unde limba și civilizația celților au supraviețuit până în era creștină, în Transilvania cultura materială a celților, precum și așezările și cimitirele acestora pot fi urmărite din punct de vedere arheologic doar până în jurul anului 200 î.H. Curând după aceea ele dispar brusc. Unii cercetători au presupus că celții au fost asimilați de către autohtoni. Dar această idee nu e sprijinită de niciun fel de argumente arheologice. Înainte de 200 î.H., celții își impuseseră deja propria cultură materială (ceramica, uneltele, portul, formele de habitat etc.), iar autohtonii deveniseră deja „invizibili” arheologic, fiind asimilați de către celți. Putem spune mai degrabă că aceștia din urmă fuseseră deja asimilați de către celți.

În schimb, constatăm un alt fenomen. Odată cu disparția așezărilor și cimitirelor celtice și-au făcut apariția, la fel de brusc, morminte aparținând unor războinici, având în inventare panoplii compuse din spade lungi, lănci, pumnale curbe, scuturi. Echipamentul militar era completat uneori de coifuri și cămăși de zale. De asemenea, acești războinici luptau călare, în morminte fiind depuse adesea zăbale de fier.

Tot atunci au apărut așezări rurale noi, dar mai ales cetăți pe înălțimi dominante, cum sunt cele de la Cugir, Piatra Cravii (ambele în jud. Alba), Costești (jud. Hunedoara) sau Divici, în Clisura Dunării, toate la un loc schimbând fundamental peisajul antropic, cultural și social specific perioadei anterioare. Apariția bruscă a acestor morminte și forme de habitat noi s-a datorat probabil pătrunderii unor grupuri de războinici dinspre zona nord-balcanică și din Bazinul Dunării de Jos, unde au fost documentate descoperiri asemănătoare. O mică necropolă pe care am cercetat-o recent la Sâncrai, lângă Aiud, pe Valea Mureșului, ne arată că primele grupuri de războinici au ajuns în Transilvania curând după anul 200 î.H. Acești războinici, împreună cu însoțitorii lor, sunt dacii care ceva mai târziu, începând cu vremea lui C. Iulius Caesar, vor fi consemnați în izvoarele literare antice și care, sub conducerea lui Burebista, și-au creat un regat suficient de puternic pentru a atrage atenția romanilor. 

Colier de bronz ornamentat cu discuri incrustate cu coral de la Marea Mediterană, descoperit într-un mormânt de femeie de la Pișcolt (jud. Satu Mare).

Dispariția culturii și civilizației celtice din Transilvania va fi fost cauzată de migrația unor grupuri de războinici din zona nord-balcanică spre Transilvania, care apoi și-au impus propriile forme de cultură și civilizație. Nu e încă destul de clar ce s-a întâmplat cu celții. Aceștia fie s-au repliat spre zonele central-europene, fie au fost integrați în noile structuri comunitare apărute în vremea regatului dac, fie au avut un alt destin care deocamdată e greu de deslușit.

Târziu, în secolele al II-lea – al III-lea d.H., în vremea Daciei romane, în Provincia Traiană au venit trupe militare auxiliare și coloniști din Britania și din alte provincii vestice ale imperiului. Urmași ai celților vest-europeni din Epoca Fierului, aceștia au adus cu ei obiceiuri și credințe tradiționale, cum au fost, spre exemplu, adorarea zeiței Epona sau a zeului Cernunnos, fără însă să mai știe că strămoși de-ai lor trecuseră deja pe aceste meleaguri cu câteva secole înainte. Acest fapt nu face decât să ilustreze o dată în plus marea mobilitate și adaptabilitatea civilizației celților, care s-a manifestat în forme multiple de la o zonă la alta și care a supraviețuit în creștinism, iar apoi până astăzi în unele părți ale Europei.

Celții din Transilvania au produs doar unul dintre episoadele acestei istorii fascinante derulate de-a lungul Europei, timp de multe secole.

 Interviu de Cătălin Gruia

Citește și

România la 1913

Date cheie din istoria sașilor ardeleni

7 Comments

    • Agatirsii par a fi cu totul asimilați în jurul anului 450 î.e.n., înainte de venirea celților în Transilvania, de aceea nu sunt menționați. Cel puțin, nu mai sunt reperabili arheologic, ultima necropolă în care există diferențe față de restul populației de pe actualul teritoriu al Transilvaniei din ultima fază a Hallstattului fiind, dacă țin bine minte, cea de la Băița de Mureș.

    • O parte dintre ei, da: tolistobogii, tectosagii și trocmerii, care pe lângă actuala Ankara (Ancyra în antichitate) au fondat și un important regat elenistic. Alții erau cât pe ce să prade Delphi, dar au fost învinși în cele de urmă de greci și regii Macedoniei. Alții au rămas în Balcani și au fondat așa-zisul regat de la Tylis – se pare că din cauza acestora din urmă ar fi decăzut și regatului lui Dromichaites, care cel mai probabil avea centrul la Sveștari, la sud de Dunăre.

2 Trackbacks / Pingbacks

  1. De citit în drum spre casă - 655 » Georgeisme
  2. #089 – Despre statul geto-dac #2 – Podcastul de istorie

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*