Sarmisegetusa, cetatea din munți

Vreme de aproape un secol și jumătate, Sarmisegetuza Regia a fost principalul centru politic, religios, economic și militar al lumii dacice. Foto: 123rf

Istorie și multe legende, la Sarmisegetusa

Am învățat din copilărie, la lecțiile de istorie, despre aproape legendara cetate a dacilor, ultimul bastion al rezistenței în fața romanilor. Cetatea a fost învăluită în văluri multiple de legende, mituri, basme și realități greu de confirmat. Mulți au încercat să arunce lumină asupra acestui loc sacru, dar secretele lui rezistă și celor mai disciplinați cercetători.

Mi-am dorit din adolescență să ajung aici. La Sarmisegetusa. Să văd cu ochii mei locul despre care citisem atâtea legende, despre care auzisem multe lucruri contradictorii. Cumva, mereu intervenea altceva, mereu o altă vacanță trecea, la fel și anii, alte țări și alte meleaguri m-au atras poate mai tare și Sarmisegetuza a rămas uitată în munți. Până acum 5 ani, când cineva apropiat mi-a propus să facem împreună această excursie. Urma să plecăm din București dimineața, dormeam o noapte la Sibiu și a doua zi parcurgeam a doua jumătate din drum, sperând să ajungem în locul cu pricina după-amiaza.

Călătoria până la Sibiu a decurs fără incidente, iar a doua zi am pornit devreme. Drumurile nu sunt prea prietenoase cu călătorii, așa că am ajuns la Orăștie mai târziu decât preconizasem. Nu ne oprim să mâncăm, de aici mai sunt, în total, 40 km până la destinația noastră. Parcurgem încă 20 km pe un drum asfaltat până la Costești, unde, știm deja, se află ată cetate dacică. Decidem că o vom vizita la plecare. E sfârșit de aprilie, ziua e ploioasă, aerul incredibil de curat. De la Costești avem de urmat drumul care duce spre Grădiștea de Munte. Încă 20 km, dar nu ne așteptam să nu fie asfaltat. E o șosea pietruită, care șerpuiește, poetic, prin pădurile de fagi din zonă. Frunzele uscate de anul trecut acoperă complet solul, par un strat moale și primitor, de un roșu stins. Tulpinile drepte ale fagilor au nuanțe argintii și primele frunze ale anului, de un verde crud, transformă pădurea într-un loc de basm. Aș putea merge la nesfârșit cu mașina prin pădurile astea, mă gândesc, coroanele suple ale fagilor mângâie uneori capota, aerul umed e plin de o ceață subțire, care străbate, în fuioare albicioase, pădurea. Copaci cu frunzulițe în cel mai frumos verde cu putință, sol roșiatic contrastant, 20 km parcurși în aproape o oră, drumul e plin de hârtoape. Hipnotic, mă gândesc, și mă întreb de ce singura șosea de acces spre locul sacru este atât de neprimitoare. Asta, desigur, n-a ținut hoții și prădătorii la distanță, poate chiar dimpotrivă, citisem cu puțin timp înainte să plecăm spre Sarmisegetuza că cetatea a fost prădată în anii ’90, dealurile din jur au fost aproape întoarse pe dos de căutătorii de comori și unele dintre pietre au dispărut. Legenda spune că aici era îngropat mult aur. Cumva, s-a confirmat, pentru că de aici au fost dezgropate brățările de aur care pot fi admirate acum la Muzeul de Istorie din București, la subsol, camere rezervate tezaurului României. Spirale multiple, cu un diametru prea mare pentru un antebraț de femeie, poate prea mare chiar și pentru un braț voinic, brățările de aur par niște bobine realizate din cel mai prețios metal. Bun conducător de electricitate, aurul era apreciat în antichitate nu numai pentru valoarea ornamentală, se pare. Brățările nu au fost găsite lângă rămășițe umane, nici măcar în morminte sau lângă locurile de îngropăciune din zonă. Erau îngropate într-o ordine care nu știu dacă s-a păstrat, unele verticale, altele orizontale, nu am găsit nicăieri referințe despre asta. Dar se pare că rolul lor nu era nicidecum ornamental, ci îndeplineau niște funcții precise, deși necunoscute. Reveria m-a făcut să nu-mi dau seama când trece timpul, dar foamea începea să-mi dea ghies tocmai când intram în Grădiștea de Munte.

Nu tocmai un sat, cum am crezut, nimic asemănător Costeștiului, ci mai degrabă o serie de case aruncate printre văi și movile, de-a lungul unui curs de apă subțire. Grohotișuri, pereți abrupți pietroși, văi moi pline de verdeață, câteva vaci, un cal sau doi, aproape nici un om la vedere. Rezervasem din timp două camere la o pensiune situată aproape de cetate și GPS-ul mașinii arată că mai avem doar câțiva kilometri până la destinație. Județul Hunedoara, mă gândesc, intră clar în top 3 al celor mai frumoase județe din țară, după Suceava. Locul 3 e încă deschis, aici se perindă, periodic, mai multe nume, dar primele două locuri sunt adjudecate definitiv. De ce? Pentru că relieful e de o dulceață inimaginabilă. Munți joși, dealuri împădurite, un verde cum nu am văzut nicăieri altundeva, poate cel mai curat și mai gustos aer, plin de miresme de flori și frunze, pădurile de fagi care nu au asemănare, o dată ce le-ai văzut primăvara, când înmuguresc. Și o pecete indescriptibilă de veșnicie, de durată care scapă percepției, de secrete inefabile ce nu pot fi nici măcar ghicite, darămite spuse, nici măcar gândite, darămite revelate. În această stare de spirit am ajuns la pensiunea Popasul Dacilor.

O casă construită la piciorul unui deal, dincolo de un curs de apă, câțiva câini mari și prietenoși ne întâmpină adormiți, dând din coadă. Ne cazăm și decidem să mâncăm ceva înainte de a explora zona. Aflăm imediat că am ajuns prea târziu pentru a vizita cetatea, așa că profităm de faptul că ploaia s-a oprit și ne plimbăm pe pajiștile care miros a cimbrișor. Rudă cu cimbrul, planta aromatică autohtonă crește sălbăticită pe fânețe și pășuni, iar aerul e plin de mireasma ușor picantă și dulce. Se îmserează și adorm rapid în camera răcoroasă.

Drumul până la cetate e asfaltat și are câțiva kilometri. Am putea merge cu mașina, dar decidem să facem ca în vechime. Oamenii veneau periodic în acest loc sacru și urcau muntele cu smerenie, lăsând jos, la poale, grijile, răutățile, supărările. O adevărată aromaterapie care durează aproape o oră, din nou e o zi ploioasă și constatăm că asfaltul, oricât de bun e pentru roți, nu face bine picioarelor. Ajungem sus în cele din urmă și avem norocul absolut să fim singurii vizitatori. Pădurea de fag din jur e plină de fuioare de ceață, aerul umed face verdele să pară și mai intens. Pășim în incintă, cu un sentiment de recunoștință și anticipație pe care îl am de fiecare dată când vizitez un loc celebru sau legendar.

Capitala statului dac, ridicată la jumătatea secolului I î. Ch., cuprindea în aceeași arie cetatea, zona sacră și așezarea civilă. Zidul, din care mai există rămășițe și azi, era înălțat după tehnica numită “murus dacicus” și înconjura vârful dealului cu înălțimea de 1.000 m pe care ne aflăm. La 100 m est de cetate se află zona sacră, unde se ajunge pe un drum pavat cu lespezi de calcar, care se termină într-o mică piețetă. Intrăm regulamentar, pe poarta de vest, parcurgem drumul de lespezi și ajungem în zona sanctuarelor, amplasate circular și rectangular. În dreapta, într-o vale mică, se află sanctuarele de calcar, unul mare și unul mic. Se văd încă urmele stâlpilor circulari care se înălțau pe vremuri aici, retezați acum aproape de la sol. Mai în față și în stânga, spre nord, se află sanctuarul mare de andezit, în spatele lui cele mici, în formă de patrulatere. Spre este observ, în sfârșit, discul solar, un altar mare de andezit, cu funcție controversată. De-a lungul lui se află alte lespezi din același material și un jgheab. Spre sud, sanctuarul circular, acum refăcut cu stâlpi subțiri din lemn, pe vremea când aici se turnau filmele cu daci și romani. După cucerirea romană, spațiul a fost lărgit. În afara zonei sacre, pe toate laturile dealului se aflau așezările civile, construite ca niște cartiere. Aici se afla cea mai mare locuire dacică compactă cunoscută, cu ateliere, depozite, instalații de captare și distribuire a apei. Parcurg de mai multe ori zona sacră, a început o ploaie măruntă, păsări își cântă ciripiturile indescifrabile. Filmez scurt, panoramând zona, și mă îmbib de liniștea pădurii, de verdele ierbii, de stranietatea altarului și rămășițelor stâlpilor de piatră. Ce a fost aici, atât de prețios, încât să merite devastările ce au avut loc înainte de înscrierea sitului, în 1999, pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO?

Puțină istorie

Vreme de aproape un secol și jumătate, Sarmisegetusa Regia a fost principalul centru politic, religios, economic și militar al lumii dacice. Legătura dintre fortificație și zona sacră se făcea prin intermediul unui drum pavat cu lespezi, amintit mai sus, cu o lungime de 200 m. Zona sacră cuprindea două terase mari, susținute de ziduri de calcar, a căror înălțime era de peste 10 m. S-au identificat aici vestigiile a 7 temple (două circulare, restul patrulatere), un altar monumental și multe sisteme de distribuire a apei. Timp de multe secole, după retragerea romanilor din Dacia, ruinele au fost cunoscute doar de localnicii din apropiere. Prima referire scrisă la vestigii este din 1575, într-o cronică maghiară. La începutul secolului al XIX-lea ruinele au fost excavate și li s-a recunoscut importanța. Documentele din avea vreme vorbesc despre cum localnicii au găsit sute de monede de aur. Se fac apoi săpături oficiale și ies la iveală construcțiile ruinate. În 1924 are loc prima campanie arheologică, iar din anii ’50 arheologii au scos la lumină monumentele vizibile azi.

S-au identificat aici vestigiile a 7 temple, din care două circulare. Foto: 123rf

Și multe legende

La Sarmisegetusa Regia a existat aur în cantități impresionante. Brățările de aur de la Muzeul de Istorie din București au fost descoperite cu detectoare de metal și sustrase din zonă în perioada 1990-2000 de căutătorii de comori. Ulterior au fost scoase din țară, iar unele au fost vândute pe piața neagră a antichităților cu sume de până la 500.000 de euro. Până în 2011 au fost recuperate 13 brățări, cele expuse la muzeu. În 2015 Interpolul încă mai căuta alte 11 astfel de brățări. Cronicarul latin Dio Cassius afirma că “Decebal abătuse râul cu ajutorul unor prizonieri și săpase acolo o groapă. Pusese în ea o mulțime de argint și de aur, precum și alte lucruri foarte prețioase, așezase peste ele pietre și îngrămădise pământ, iar după aceea aduse râul din nou în albia lui. Tot cu oamenii aceia Decebal pusese în sigurață, în niște peșteri, veșminte și alte lucruri la fel. După ce făcu toate acestea, îi măcelări, ca să nu dea nimic pe față.”

O teorie publicată în anii ’90 susținea că echipe de cercetători ruși au scanat, cu dispozitive performante și cu ajutorul sateliților, teritoriul orașului antic, în căutarea aurului. În realitate, se pare că scanarea zonei a fost făcută în 2012, cu sistemul LIDAR, de o echipă de specialiști de la Discovery Chanel. Scanarea realizată din avion a oferit imagini care ajută la găsirea oricăror forme de construcție din pământ, a tunelelor și a altor tipuri de săpături.

În 1966, istoricul Sigismund Jako consemnează, în volumul de cercetări arheologice “La cetatea Grădiștea Muncelului”, o întâmplare care pare relatată dintr-un film științifico-fantastic. Un preot a aflat, în timpul spovedaniei, că un țăran din sat știa despre o comoară fabuloasă acunsă în dealurie din jurul cetății. Țăranul susținea că a aflat despre comoară în vis. Însă el moare chiar în ziua în care se spovedește. Evenimentul avea loc la 1700, iar la scurt timp autoritățile imperiale austriece vin în zonă și cercetează descoperirea mai multor comori. Brățările în special au stârnit curiozitatea, pentru că se presupune că dețineau puteri magice. Cei care le purtau puteau comunica telepatic cu alții și simțeau orice pericol. După recuperarea brățărilor, în anii din urmă, ele au fost trimise unei comisii de experți internaționali, care au confirmat valoarea și originalitatea lor și au arătat că sunt realizate dintr-un aur special, întâlnit doar pe teritorul României, la Roșia Montană. Care era rolul lor? Se crede că erau îngropate în anumite locuri pentru a crea o perdea energetică și a apăra cetatea. Căpeteniile dace purtau astfel de brățări, care aveau rol de scut de apărare. Mai mult, toți cei care purtau brățările acționau ca un singur organism, în sincron, deoarece comunicau telepatic. De altfel, numele cetății Sarmisegetuza se traduce prin Legământul Vitejilor.

O altă teorie susține că zona sacră a Sarmisegetuzei reprezintă un important punct energetic. Discul sau soarele de andezit este loc al energiilor astrale sau divine, spun adepții yoghini. De altfel, fosta capitală dacică a fost vizitată deseori de practicanții meditației sau ezoterismuui. Există istorici care susțin că aici aveau loc ritualurile de inițiere ale războinicilor daci. Dar tot aici aveau loc și sacrificii. Forma așezărilor i-a făcut pe alții să creadă că locurile erau puncte de observație astronomică. Tot istoricii au stabilit că templele și sanctuarele de aici, dispuse pe două terase, au fost înălțate în două perioade distincte, unele în vremea regelui Burebista, altele în vremea lui Decebal. Construcțiile au fost realizate cu materiale aduse de la mulți kilometri distanță. Nu se cunoaște rolul exact al sanctuarelor, de aceea au apărut multe legende și mituri care să umple golul. Dar Hadrian Daicoviciu scrie în volumul Dacii:

“Legătura dintre calendarul dacic şi religia dacilor e evidentă. O subliniază însăşi prezenţa calendarului de piatră în incinta sacră, alături de alte sanctuare, o subliniază spusele lui Iordanes despre rolul hotărâtor al lui Deceneu în dezvoltarea preocupărilor astronomice la daci. Natural, astronomi erau preoţii. Prin cunoştinţele lor despre mişcarea corpurilor cereşti, prin reglementarea calendarului, atât de necesară agriculturii de exemplu, ei îşi sporeau autoritatea asupra maselor, apărând în faţa acestora nu ca nişte simpli cărturari, ci ca posesori ai unor puteri misterioase şi supranaturale.”

Soarele de andezit este numele dat discului circular de piatră. Tot Daicoviciu scrie despre el: “Datorită formei sale, acest pavaj circular de aproape şapte metri în diametru, aşezat pe o temelie de blocuri calcaroase, îşi merită pe deplin numele de „soare de piatră” care i-a fost dat. El servea ca altar de jertfă; sub el se află un bloc cioplit în formă de lighean, care dă în canalul de scurgere: pe aici curgea apa folosită la ceremonii sau chiar sângele jertfelor. Dacă rostul „soarelui de piatră” a fost lămurit, enigmatică rămâne menirea unui coridor nu prea lung acoperit cu lespezi de calcar, aflat în apropiere. Presupunerea cea mai plauzibilă este că el a servit ca „depozit” de ofrande.” Este interesant că sanctuarele erau deschise, fără pereți și fără acoperiș. Legat de acest lucru, același autor afirmă: “Această împrejurare se potriveşte foarte bine cu o religie de esenţă urano-solară, dar nu cu una chtoniană.”

Alte teorii susțin că Sarmisegetusa este un loc descoperit pe vremea agartâșilor, înaintașii dacilor, oameni erudiți inițiați în multe științe, de la astrologie la medicină. Se crede că ei erau un popor spiritual care se folosea de energiile locului, obicei păstrat de daci. Specialiștii în linii energetice susțin că Sarmisegetuza se află la intersecția unor astfel de meridiane. Străbunii noștri căutau astfel de locuri care amplificau puterea rugăciunilor și a vindecărilor.

În 2013, la Sarmisegetuza s-a petrecut un lucru neobișnuit în preajma Sânzienelor, sărbătoarea de vară de pe 24 iunie. O furtună puternică a dislocat mai mulți fagi bătrâni, iar sub rădăcina unui trunchi un grup de vizitatori a găsit a doua zi un artefact unic în lume: o matriță antică, împodobită cu reprezentări ale unor animale mitice. Obiectul hexagonal are origine necunoscută și nu se știe cum a ajuns la Sarmisegetuza. Matrița are o greutate de 8 kg și este din bronz. Pe ea sunt încrustate scene de luptă între animale, reale și fabuloase, dintre acestea din urmă remarcându-se grifonii.

Tot la Sarmisegetusa s-a descoperit vasul înalt de 1 m cu inscripția Decebalus per Scorilo. Cercetătorul Hadrian Daicoviciu este de părere că vasul era de cult și dacii cunoșteau scrisul, folosind litere latine. Istoricul Herodot a susținea că “numai în aceste ținuturi se nasc lei.” Poate nu întâmplător moneda românească se numește leu. Tot în Sarmisegetusa arheologii au descoperit o trusă medicală ce conținea un bisturiu, o pensetă, mai multe vase mici și o placă mică din cenușă vulcanică, materie care, presărată pe o rană, grăbește cicatrizarea. Se crede că preoții daci erau cei mai buni vindecători din lumea antică, acționând cu ajutorul brățărilor menționate mai sus, care aveau rol de apărare, dar și de vindecare, fiind considerate azi, de anumiți oameni, instrumente radionice cu efect curativ.

Legendele și miturile nu au sfârșit și probabil se hrănesc unele din altele. Un lucru e cert, locul este de o frumusețe delicată și puternică, natura aici are o emanație aparte, iar depărtarea de civilizație a făcut și bine și rău acestui loc. Nu are mulți vizitatori, însă căutătorii de aur au prădat locurile. Nu știu ce secrete ascundea sau ascunde și azi Sarmisegetuza, dar dacă vrei să recuperezi o parte din istoria acestor meleaguri merită să faci un drum până acolo. Mi-am promis că voi reveni.

Text: Dana Verescu
Foto: 123rf

Citește și

Cine au fost dacii cu adevărat

Interviu cu Dr. Aurel Rustoiu: Celții în Bazinul Carpatic

Care au fost cu adevărat credințele religioase ale geto-dacilor?

1 Trackback / Pingback

  1. Sarmizegetusa Regia și Ulpia Traiana – Akan

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*