Lupta cu seceta a comunității din Dăbuleni, cea mai nisipoasă zonă a României.
Text: Oana Ivan, Foto: Adrian Câtu
În aerul încremenit de căldură se distinge cerul aburos, decolorat și deznădăjduitor de golit de nori. Din nisip se ridică valuri fierbinți care fac să tremure în depărtare imaginea porumbului ce atârnă mic, pricăjit și ars. Așa îmi închipui că trebuie să fie într-o clocitoare. După câteva zile de cod portocaliu de caniculă, prognoza meteo rămâne neschimbată și pentru următoarele zile. Deci fără speranță. „Bun venit în Sahara Oltenească“ – îmi răsună în minte vorbele primarului din comuna Călărași, jud. Dolj. În mijlocul câmpului, printre dune de nisip, în liniștea stranie și arsă, îmi aud bătăile inimii bubuind în tâmple și în ceafă, ochii mă dor de uscăciune, iar în aerul sec se aude: „Hai, donșoara Oana, că vin ăștia acilea cu lubenițele!“ Pe drumul nisipos care îmi arde tălpile, apare un tractoraș icnind și duduind, trăgând o remorcă de cinci ori mai mare, plină cu pepeni pântecoși; patru oameni stau risipiți printre pepeni, arși de soare, uitându-se cu ochii mijiți pe sub basmale sau pălării. Norul de praf stârnit e mult prea înecăciosca să mai aibă vreun farmec sau să sugereze un miraj. Hurducându-se în zare, remorca se scutură, presărând în urmă lubenițe verzi și proaspete, care cad aproape grațios în nisipul drumului. Le băgăm în portbagaj și ne întoarcem în sat. Așa e prima zi în comuna Călărași. În liniștea serii fierbinți, la fel de încremenită precum cea din timpul zilei, mă gândesc cât de paradoxal e totul: cea mai secetoasă și nisipoasă zonă a țării oferă cel mai aromat și mai zemos fruct.
- Terenuri agricole cu înaltă valoare naturală
Înainte de marile transformări ale agriculturii implementate de sistemul socialist din anii 1960, întreaga zonă a Luncii Dunării, începând de la Calafat până înspre Giurgiu, era anual inundată de Dunăre. La fel se întâmpla și la Bechet-Călărași-Dăbuleni, dar, spre deosebire de alte zone ale Luncii, aici predomina solul nisipos. „Înainte să vină comuniștii cu irigațiile, era vai de mama noastră! Nu creștea nimic aici, era numai nisip. Oamenii plecau primăvara să lucreze în Dobrogea la vii sau prin Banat și se întorceau toamna cu bucate“ – își amintește Nea Vergu, de 62 de ani, din Comuna Călărași. Solul nisipos, seceta prelungită și lipsa unui sistem de irigații forțau localnicii să migreze temporar în alte părți ale țării. Pepenii erau necunoscuți la Dăbuleni – după cum îmi explică localnicii din comuna învecinată, Călărași: „Noi aveam lubenițe, nu ăia din Dăbuleni; și era o vorbă: cu fata mare și lubenițe să nu treci prin Dăbuleni că te atacă. Săreau pe căruțe, mâncau și cojile de la lubenițe.“
Leave a Reply