Dăbuleni, bucate din nisip

Dăbuleni, bucate din nisip
Mihaela Croitoru, cercetător la Stațiunea de Cercetări pe Soluri Nisipoase din Dăbuleni, observă un hibrid de vânătă dezvoltat de ea.

Localnicii din Bechet-Călărași-Dăbuleni au păstrat și au folosit sistemul reabilitat de irigații, în asociație, mai mult de un deceniu, ieșind la liman din tranziția postsocialistă care a sfărâmat celelalte comunități agrare vecine. Apoi, în 2010, s-au văzut în fața unui nou obstacol: încetarea subvențiilor pentru plata energiei electrice folosite la irigații a dus la creșterea mult prea mare a prețurilor. Asociația utilizatorilor de apă s-a destrămat și oamenii au căutat soluții individuale, orice, numai să poată face să rodească pământul nisipos și secetos: și-au săpat fiecare puțuri pe tarla.

Mergând cu mașina încinsă și prăfuită pe drumul din câmp, întâlnim un furnicar de căruțe, tractoare, dube, dacii, remorci. Sahara Olteniei este foarte animată la ceas de seară. Oameni înnegriți de soare și de praf descarcă din mijloacele lor de transport bucăți de țevi de 4-5 m lungime și cu diametrul de 30 cm și le montează în câmp. Așa e și d-na Maria: în picioarele goale, calcă brazda de varză, ținând în spatele drept o țeavă pe care apoi o îmbină cu cea adusă din căruță de către soțul ei. În 20 de minute au asamblat o conductă de 60 m și au conectat-o la puțul săpat de ei lângă tarla. Rochia înflorată a doamnei Maria e udă de transpirație și de apa ce țâșnește prin aspersor. Se uită încruntată de soare alături de soțul ei la bucata de pământ pe care au plantat săptămâna trecută varza.

După o oră de irigații, vor demonta instalația și o vor asambla din nou la câțiva kilometri mai la deal, unde au altă bucată de pământ și alt puț săpat. Apoi, la alți câțiva kilometri, unde au altă parcelă. Ridică, îmbină, cară, udă, dezmembrează, cară, pun la loc în căruță. Ei și majoritatea localnicilor care au refuzat să-și dea pământul în arendă și umblă cu țevile după ei în fiecare zi.

Banii câștigați de cei plecați la lucru în străinătate sunt investiți în agricultură și în casă. Asemeni doamnei Maria, care lucrează câteva luni pe an în Spania, și ceilalți localnici care au câștigat euro în Spania, Italia, Germania s-au întors în Călărași, și-au modificat casele, dar mai ales au cumpărat îngrășăminte și semințe hibride de pepeni, fără de care nu puteau face față competiției și cererii pieței.

Primăvara, când vântul întoarce nisipul prin partea de sud a județului Dolj, nu doar vlăstarele firave de grâu se îndoaie din greu. Kilometri de folie de plastic, ce formează niște tuburi semicirculare la 20 de centimetri deasupra pământului, tremură cu fiecare pală de vânt. Sub ele se află vlăstarele de lubeniță. Solariile pitice și lungi sunt o invenție de câțiva ani. Ca să facă față competiției, adică pepenilor aduși din Turcia și Grecia încă de la sfârșitul primăverii, cultivatorii din Bechet-Călărași-Dăbuleni cumpără soiuri hibride de lubeniță care dau rod mai devreme sub căldura foliilor de plastic. De aproximativ 5 ani, hibrizii au înlocuit soiurile locale – ne explică dl. ing. Toma Vasile, de la stațiunea de cercetări. „Situația s-a schimbat de când cu Uniunea Europeană, pentru că de atunci nu mai sunt niciun fel de restricții. Înainte, nu era voie să se cultive decât soiurile din catalog, testate și aprobate de institutele de cercetare.“

Soiurile românești se coceau începând cu iulie, până la jumătatea lunii august, iar acum recoltarea se face cu o lună mai devreme. „Celor din Dăbuleni le trebuie soiuri hibride, care să iasă cât de repede, să poată merge cu ele la piață cât prețul e încă bun la kilogram“ – ne explică d-na Mihaela Croitoru, biochimist la Stațiunea de Cercetări pe Soluri Nisipoase, din Dăbuleni. În 15-16 iulie, la piața de pepeni angro din Dăbuleni vin comercianți din toată țara și cumpără de la producători lubenița cu 0,70 de lei/kilogram. Zece zile mai târziu, prețul a scăzut la 0,40 de lei/kilogram, și văd șirurile de remorci, dube, căruțe ce se coc în soare în așteptarea de cumpărători.

Pentru 1 ha de lubeniță, investiția se ridică la aproximativ 10.000 de lei. E nevoie de un sistem de irigații prin picurare, chiar la rădăcina plantei, de semințe și vlăstare, îngrășăminte, folie pentru solarii și de oameni care să stea în câmp din primăvară să păzească bostanii de păsări sau hoți. Apoi, la vremea recoltei, trebuie angajați oameni la cules, după care trebuie aranjat transportul la piață. Pentru a avea profit, cultivatorii trebuie să investească mult în vlăstare și îngrășăminte. Semințele hibride nu dau rod de la an la an, deci trebuie cumpărate. Mai mult, în ultimii ani se pare că nici semințele cumpărate nu sunt așa de bune, trebuie cumpărate vlăstare gata crescute pentru a avea garanția rodului, iar acestea costă și mai mult… Majoritatea localnicilor îmi răspund că „nu se merită“. Dar văzând tarlalele străbătute în continuare de oameni cu țevi în spate, îmi dau seama că răspunsul la întrebare este mai complex decât am reușit eu să înțeleg în perioada de ședere la Călărași-Dăbuleni. Se pare că totuși „se merită“. Economistul Marius Cristea, consultant al Băncii Mondiale, îmi arată niște statistici paradoxale: cu toate că agricultura se face cu mijloace semirudimentare, iar fondurile europene sunt ca și inexistente, în contextul birocrației excesive, al lipsei cofinanțărilor și al slabei informări, în Dăbuleni s-au construit de departe cele mai multe locuințe noi din țară, raportat la numărul de locuitori. Din agricultură și legumicultură.

Pe marginea drumului dintre Călărași și Bechet, cu pălăria dată pe ceafă și cămașa descheiată, Nea Marian, un rudar din Bechet, bea vesel o bere în timp ce calul său, înhămat la o căruță plină de bostani, se desfată cu o lubeniță crăpată pe jos. În scurt timp, apare o dubă din Târgoviște deja plină pe jumătate cu ardei, roșii, castraveți. „Gata, boss, se face!“ Rudarul s-a înțeles la preț și bate palma; vinde căruța de 1.100 kg de pepeni cu 50 de bani kilogramul. Lubenițele zboară din mână în mână și descărcatul căruței pare un joc de handbal cu mingi medicinale de 10 kg, în care rudarul marchează grațios în poarta dubei, să nu strivească marfa. În acest timp, îmi povestește: „Am luat pământ, am cumpărat și am închiriat. Am pus bostani de ăia buni, mi-a trimis băiatu’ bani din Spania. Acum, când am început să recoltăm, s-a întors în țară. Nu-i acasă. A plecat la București cu 40 de tiruri de lubeniță. 20 le-am făcut noi, 20 le-am cumpărat de la alții.“ Nea Marian, asemeni altor localnici, găsește soluții pe cont propriu în lipsa unei piețe mai favorabile. Sistemul de vânzare și distribuție e un element-cheie, iar acest segment aduce profituri serioase.

în iunie 2011, primarul Clujului, Sorin Apostu, era arestat pentru mai multe fapte de corupție. Procurorii DNA îl acuză, printre altele, că pretindea și primea mită în valoare de 50.000 de euro de la producătorii de pepeni din județul Dolj, pentru a le elibera autorizație de vânzare stradală a produselor agricole. La celălalt capăt al țării, în iulie 2015, pe tarlaua încinsă de lângă Dăbuleni, tanti Florina îmi explică: „Pe timpul lui Ceaușescu, mergeam cu lubenițele la piață la Timișoara, București, Târgoviște, Cluj și stăteam cu săptămânile. Ne lăsau comuniștii să le vindem. Era bine, sigur; nu-ți era frică atunci că-ți dă în cap și te omoară. Acum eu nu mai merg. Dar oricum n-aș mai putea, că acum vând în piață doar oamenii șefului pieței, sunt mână în mână, plătesc și ocupă toate locurile și nu ne mai lasă și pe noi.“ Vecina o completează: „ Copiii mei, Cristina și Georgică, mergeau și stăteau cu lubenița în piață. Erau la liceu. Așa făceam bani, îi țineam la școală.“

În timpul socialismului, rețelele de distribuție și vânzare erau bine puse la punct și controlate de stat. În zonă mai era și întreprinderea de Vin și Băuturi Spirtoase, Vinalcoolul, care cumpăra majoritatea fructelor. Acum, d-na Maria îl așteaptă pe Ionuț, unul dintre copii ei, în vârstă de 25 de ani, să vină de la oraș cu mașina, să încarce și să meargă să vândă legumele în comunele din apropiere. Alții ies cu ele la piața din Dăbuleni, unde vin angrosiști din toată țara și le cumpără produsele cu remorca; așa, prețul la kilogram e mai mic, dar nu mai pierd timp umblând prin alte sate. „Dacă aveam acces la piețele din orașe, nu mai plecam în Spania la lucru, era destul profitul, dar așa, la angro, de abia ne ajungem până la anu’“ – completează d-na Maria. Toamna, produsele recoltate vor umple cămările, beciurile, borcanele, butoaiele, lăzile copiilor și ale nepoților plecați la oraș sau ale altor săteni din zonele învecinate. Probabil străzile din Bistreț și din alte comune de pe malul drept al Jiului se vor umple de strigătele celor de pe malul stâng: „Haaaaai la vaaarză, varzăăăă de Dăbuleni aveeeem!!!“

Solul nisipos și secetos din această zonă a țării alunga locuitorii săi spre alte regiuni în urmă cu 50-60 de ani. Sistemul de irigații implementat de socialism a stopat migrația și a transformat tipul de agricultură și soiurile cultivate. Nisipul fierbinte și sterp a devenit ideal pentru plantațiile de pepeni scăldate în apa aspersoarelor. Asemeni altor regiuni ale României, șocurile postsocialismului, ale pieței libere și ale competiției, declinul natalității, migrația în Vestul Europei, lipsa de subvenții și reglementările UE și-au lăsat amprenta asupra comunităților din Bechet-Călărași-Dăbuleni. Doar că la 25 de ani de la schimbarea sistemului politic, Dăbuleniul a devenit o marcă ce hrănește o țară întreagă și poate să doboare primari ardeleni. Pentru că oamenii de aici au învățat să administreze ceva ce nu au ceilalți: un deșert.

 

 

Be the first to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*